Venezia. Vitală și impunătoare

Venezia te supune, te subjugă de la prima privire pe care îndrăzneşti să o arunci, curios, acestui spaţiu aproape ireal în aşezarea lui la/pe hotarul dintre două elemente. 

Am avut norocul să stau două săptămâni la Venezia, să fac „naveta”, timp de 12 zile, între Piaţa San Marco şi Lido, locul unde s-a desfăşurat a 69-a ediţie a Mostra Internazionale d’Arte Cinematografica şi să merg, zilnic, pe aleile înguste şi peste podurile care traversează apa atotstăpânitoare, substanţa vitală fără de care Venezia ar fi doar un oraş superb într-o ţară-muzeu. Am aterizat seara, iar drumul cu vaporetto până la San Zaccaria mi-a luat 70 de minute. Când am pus propriu-zis piciorul pe pământ veneţian era, deja, noapte, şi am fost întâmpinat de gălăgie, forfotă şi de lumina becurilor şi a reclamelor de la hotelurile care, şi ele, au adăugat un strop de celebritate locului. Prietenii mei s-au gândit să-mi facă aclimatizarea cât mai domoală şi ne-am oprit la un bar simpatic, cu mese afară (importante, pentru că fumatul este interzis în interiorul spaţiilor publice), unde am băut primul spritz-aperol la Venezia. Amestecul simplu de aperol, prosecco, apă minerală (altfel, ar fi prea amar) şi gheaţă a devenit, instant, cel mai bun nou prieten al meu, astfel că zilele următoare au avut două constante: filmele şi spritz-aperol-ul. Dacă filme vedeam cam 4-5 pe zi, paharele cu lichidul rece şi rozaliu lăsau în urmă, binişor, această cifră. Şi nu era rău deloc!

Nu vreau să fac o descriere turistică, un tur „pe hârtie” al oraşului care m-a primit şi m-a subjugat, aşa cum spuneam la început. Ar fi ridicol să bifez obiectivele care nu trebuie ratate, pentru că aici nimic nu trebuie ocolit. Cel mai bine este să mergeţi fără ţintă, să nu vă grăbiţi şi să lăsaţi deoparte harta; oricum, nu vă e prea folositoare în mulţimea de oameni, direcţii şi canale care vă împresoară. Noi am stat în Castello, unul dintre cele 6 sestieri (cartiere, să le zicem), aşezat la „coada peştelui” veneţian (priviţi harta oraşului şi veţi înţelege comparaţia). Drumul până la vaporetto, „zigzagat”, dar simplu, îmi lua cam 15 minute şi trecea, dacă aveam chef de o matinală reverenţă, prin celebrissima Piaţa San Marco, dominată de Palatul Dogilor şi străjuită de pilonii de pe care veghează San Marco, patronul oraşului şi Leul „Marcian” Veneţian, emblema sa. Ca să înţelegeţi mai bine măreţia copleşitoare a acestui spaţiu, treziţi-vă devreme şi staţi, măcar o oră (până la 9 am, cel târziu), în liniştea imperială, înconjuraţi de Istorie şi de Artă, cu majusculele folosite fără niciun fel de patetism. După această oră începe invazia turiştilor şi atunci e foarte bine să alunecaţi, cu gondola, dacă vreţi, către zonele „neinundate” turistic. Il Ghetto este un astfel de loc, unde trecerea de la hărmălaia şi înghesuiala comercială sufocantă la liniştea statornică şi la un soi de discreţie arhitectonică este incredibilă. Aici am văzut vreo două hoteluri de o stea (tare aş vrea să stau într-unul!) şi tot în acest cartier au stat (aşa circulau zvonurile) şi membrii echipei filmului israelian Fill the Void. 

După atâta umblat, o leneveală gastronomică e obligatorie şi nu e loc în care să nu găsiţi ceva să nu vă placă, italian style. Pizza, paste, peşte, fructe de mare, dulcegării tradiţionale, cam asta e oferta afişată (în exterior, la vedere, şi în 4-5 limbi recognoscibile) în mai toate localurile, cu preţuri suportabile, cumva. N-am să fac cronici culinare, pentru că ar fi, cred, o încercare pre(ten)ţioasă, dar am să vă mai rog doar atât: mâncaţi, zilnic, îngheţată la cupe, pentru că singularul  este, fără dubii, insuficient! Iar dacă vă mai rămâne ceva timp, daţi o fugă pe Lido, pentru o baie în Mediterana, o plimbare cu bicicleta prin faţa Casino-ului şi a Palazzo del Cinema, două clădiri impunătoare care s-au identificat cu Festivalul de Film de la Venezia. Multe, foarte multe şi foarte frumoase ar mai fi să vă povestesc, dar au şi paginile limitele lor. Ciao!

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
• 
•