Jurnal de călătorie, episodul 3: Portugalia

O jumătate de zi este monstruos de puţin pentru un oraş ca Lisabona, oricât de repede ai merge şi oricât ai încerca să faci un traseu turistic perfect. Dar să începem cu Porto. Aici am ajuns cu puţin timp înainte de prânz, am închiriat o maşină din aeroport şi am pornit să căutăm cazare. Am găsit destul de repede, chiar vizavi de un mini restaurant delicios şi ieftin, unde aveam să ne delectăm cu prânzul. Şi apoi am pornit. Trebuia să vedem râul, casele colorate construite în pantă, să bem un vin de Porto, să urmărim bărcile care se plimbă agale pe canal, să vedem apusul pe ocean şi pe cei care fac surf în amurg. Am început cu Ribeira. Drumul până acolo ne-a dezvăluit un oraş eclectic, foarte colorat, destul de murdar şi împânzit cu oameni ai străzii, aglomerat, agitat, cu multe străzi înguste, în nişte pante aproape imposibil de parcurs cu maşina.

De la geamurile balcoanelor se vedeau haine proaspăt spălate puse la uscat şi pisici. Apoi, erau surprizele. Când credeai că străduţa lăturalnică şi întunecată nu duce nicăieri, puteai fi sigur că în capătul acesteia se află cea mai frumoasă grădină sau vreun platou de unde se vede tot oraşul. Zona râului este şi ea la fel de eclectică. Un amestec de culoare şi istorie, arhitectură, mizerie, turişti. Un fel de centru vechi al nostru, dar pe malul unui râu frumos luminat care se varsă, doi paşi mai încolo, în Oceanul Atlantic. Am stat aici cât să ne tragem sufletul şi, pentru că soarele avea să apună în curând, am părăsit Ribeira pentru apusul pe apă. Am găsit pe mal o terasă perfectă pentru asta. Şi, după o cină cu vită şi vin de Porto, cu o servire aproape impecabilă şi pături care să ne încălzească, am asistat la cel mai frumos apus de soare din viaţa mea şi cel mai frumos răsărit de lună plină în exact acelaşi timp.

A doua zi, duminică, totul era închis, aşa că am făcut pe turiştii presându-ne nasurile de geamurile celei mai frumoase librării din Europa, Livraria Lello, şi de ferestrele Muzeului Romantic, aflat chiar lângă Pavilhao Rosa Mota, o grădină superbă. După care am plecat spre Lisabona. Aproximativ 300 de kilometri pe autostradă, 3 ore. Ajunşi aici, am descoperit un oraş complet diferit de ceea ce văzusem în Porto. Sigur, străzile erau şi aici în pantă, ceea ce ne-a dat palpitaţii serioase atunci când am fost nevoiţi să pornim de la semafor pe un drum înclinat la peste 40 de grade, cu un tramvai (monument istoric) din 1900 în faţă şi o altă maşină în spate, oprită la câţiva centimetri de noi. Am depăşit momentul însă şi, pentru că aveam doar jumătate de zi la dispoziţie, am făcut şi aici o listă de dorinţe: să mergem cu tramvaiul, să vedem turnul Belem, să urcăm cu unul dintre lifturile lor din centrul istoric, să vedem Ponte Vasco da Gama, cel mai lung pod din Europa (17,2 km; al nouălea din lume), să vizităm Bairro Alto, să luăm cina într-un loc în care se cântă fado. În afară de lifturi, le-am făcut pe toate. Dacă Belem nu ne-a impresionat în mod special, în tramvai am petrecut o oră şi jumătate. De departe cea mai intensă experienţă a rămas fado. De atunci tot încerc să repet senzaţia, dar e imposibil, nimic nu se compară cu fado cântat live.

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
• 
•