Burriana, Valencia, Oropesa del Mar şi Peniscola [episodul 2]

Dacă, până de curând, vizitasem în special partea turistică a Spaniei (vezi Episodul 1. Barcelona), acum eram în cu totul altă poveste. Departe de agitaţie, zgomot, oameni din toate colţurile lumii, Gaudi, FCB şi altele care să distragă atenţia, am avut vreme să observ. De la oameni, la case, la monumente istorice sau doar arhitecturale, la palmieri, localuri şi multe altele. Am descoperit o ţară aflată în criză economică, populată de cartiere întregi de blocuri noi de vânzare, goale de câţiva ani deja, restaurante şi hoteluri închise, plaje neamenajate. Prima oprire a fost Burriana, un orăşel aflat pe malul Mediteranei, unul din şirul de oraşe-staţiuni care se întinde de la Barcelona în jos. Aici am gustat (la figurat, dar şi la propriu) prima porţie de Spania, aşa cum este ea pentru locuitorii ei şi nu pentru turişti.

Burriana se află la 13 kilometri de Castellon de la Plana, are puţin peste 34.000 de locuitori, dintre care mulţi imigranţi români şi nord-africani, are o plajă frumoasă, largă, cu pietriş sau nisip (Arenal), are un copac chiar în centrul oraşului, are un centru de închiriat casete video şi DVD-uri, are un fast food oriental cu preparate delicioase, o zonă recent dezvoltată cu nişte case şi vile superbe, foarte aproape de plajă şi un beach bar, unde chelneriţa nu vorbeşte engleză şi nici nu înţelege sensul cuvântului „espresso”. Nimic mai autentic şi mai relaxant ca Burriana. Dacă mai punem la socoteală şi faptul că aici am dat hotelul pe locuitul la prieteni dragi, înţelegeţi de ce ne-am simţit exact ca acasă. Aici am stat vreo şase zile, timp în care am avut timp să vizităm orăşelul, să mergem la plajă, dar şi să colindăm împrejurimile. În Burriana, pe lângă cele enumerate mai sus, am văzut şi biserica gotică El Salvador din secolul XIII, biserica San Jose de los Carmelitas Descalzos (cu altarele vechi din lemn) şi Muzeul Portocalelor, unicul de acest gen din Europa. A fost o adevărată aventură să găsim un magnet de frigider cu Burriana, aceasta fiind atât de puţin turistică, aşa cum a fost greu şi să punem o vedere la poştă, de vreme ce poşta era deschisă doar între orele 12:00 şi 14:00 şi mereu era coadă la ghişee. Cea mai vie amintire din Burriana rămâne însă prima paella mâncată pe plajă, cu sangria la picioare şi cu valurile spărgându-se de mal. Paella de pui, preparată în casă şi transportată în tigaie până la Mediterană, stinsă cu sangria rece şi aromată. Asta în condiţiile în care (vă spuneam mai sus), veneam din Barcelona morţi de foame.

În zilele care au urmat am planificat vizite în Oropesa del Mar, Peniscola şi, bineînţeles, Valencia. În Valencia am ţintit Oraşul Artelor şi Ştiinţelor. Dar, cum am alocat o singură zi pentru asta, am reuşit să vedem numai Oceanograful. Oraşul Ştiinţelor şi Artelor este proiectat de Santiago Calatrava, arhitectul care a creat şi Turning Torso din Suedia, turnul cu formă răsucită de 54 de etaje, Turnul de Comunicaţii din Barcelona, Muzeul de Artă din Milwaukee. Arhitectul este unul dintre cei mai apreciaţi ai lumii moderne. Clădirile sale au forme fluide, organice, nuanţe deschise şi multă lumină naturală. Oraşul Artelor şi Ştiinţelor se întinde pe câteva hectare şi adăposteşte cinci construcţii futuriste, fascinante, printre care Palatul Artelor Regina Sofia, Emisfericul (unde se află Planetariul, plus un gigantic cinema IMAX), Muzeul Ştiinţelor Principele Felipe, Oceanograful. Aş mai fi vrut să văd în Valencia şi Centrul Vechi, precum şi aleea-parc născută în urma devierii cursului râului Turia, care a inundat oraşul acum câteva zeci de ani. Dar nu a mai fost timp. Rechinii, meduzele, focile, balenele, delfinii, toate vieţuitoarele uriaşelor acvarii ne-au hipnotizat suficient încât să petrecem aici o zi întreagă.

Oropesa del Mar a fost următoarea destinaţie. O staţiune tipic mediteraneeană, aflată pe Costa del Azahar. Pe lângă plaja lată, cu nisip fin, o atracţie turistică de necontestat, Oropesa mai are un punct în plus şi pentru parcul aflat chiar pe malul mării. O combinaţie de grădină englezească, influenţele lui Gaudi şi rezervaţie naturală. Gardul din fier forjat care dădea spre mare era flancat de tufe de trandafiri, băncile aveau formele unor delfini şi erau îmbrăcate în mozaic colorat de faianţă, iar pe alei se plimbau nestingheriţi păuni şi raţe leşeşti cu puii urmându-le în şir indian.

Peniscola, însă, a fost de departe cel mai important punct pe traseul acestei vacanţe. Nu din raţiuni turistico-istorico-revelatoare, ci din motive pur personale. Aici nu prea am avut timp să analizez oraşul cu ochi critic de turist. Aşa că mi-am făcut documentarea după ce am revenit în România şi m-am trezit din reverie. Aşa am aflat că Peniscola se află la 80 de kilometri de Castellon şi, conform amintirilor, deţine unul dintre cele mai frumoase castele din Spania. Aflat pe o mini peninsulă, acesta pare că răsare din mare. Înăuntru, totul este păstrat intact, fidel celor 2.500 de ani de istorie (este unul dintre cele trei sedii papale ale creştinătăţii, alături de Roma şi Avignon). Casele sunt de un alb imaculat, străzile sunt înguste şi pietruite, cu scări din loc în loc. Castelul a fost vizitat (sau ocupat) de-a lungul timpului de personalităţi precum Papa Luna, Felipe V, Alfondo XII, Sofia Loren.

Dincolo de încărcătura istorică, Peniscola pare să fie destinaţia preferată a localnicilor care plănuiesc petreceri de burlaci/burlăciţe. Am întâlnit o mulţime. Dar este la fel de potrivit şi pentru romantici. Lor le recomand serile petrecute pe una dintre terasele înalte ale castelului. Cine ştie ce surprize le rezervă apusul?

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
•