Berlinez pentru o săptămână

... clădiri de birouri din sticlă și oțel cu geometrii savante, Potsdamer Platz și Alexanderplatz sunt parte din istoriile trecute și recente ale unui oraș care impune. 

Cu o decolare foarte matinală din București și cu o escală la Amsterdam (unul dintre aeroporturile care nu-s în totalitate impersonale), am ajuns, pentru prima dată, la Berlin. Drumul de la aeroport până pe Eisenacher Straße e făcut rapid într-un van Mercedes condus de un șofer foarte amabil, turc. De altfel, asta ar fi prima imagine pe care o am despre Berlin: toți șoferii de taxi cu care am mers nu erau etnici nemți, deși toți erau cetățeni germani. Pentru că veni vorba de taxi, toate mașinile (excepțiile sunt totalmente... excepții) sunt Mercedes, astfel că, atunci când m-am suit într-un hibrid, mi-a venit să cobor; nu există „privați”, iar tariful e standard, vreo 3-4 euro. Pentru traseul Eisenacher Straße-Berlinale Palast (un fel de Universitate-Grozăvești), plăteam în jur de 8 euro. Da, pare puțin, dar zilnic se adună.

Așa că soluția preferabilă e U-Bahn, cu bilete zilnice, de 4 călătorii, sau săptămânale. Suficient cu transportul berlinez. Trec rapid peste filmele festivalului (nimic remarcabil, așa cum scriam în cronicile zilnice de la fața locului) și fac mici escale în traseul meu prin acest oraș mare, aerisit și cu o arhitectură (am văzut destul de puțin) care nu lasă nimic la voia întâmplării, dar nici nu este impresionantă. Cartierul în care am locuit era liniștit și cu o tușă seducătoare de cochetărie dată de mulțimea de restaurante, cafenele, mici magazine care îl populau.

Astfel că, înainte de oprirea obligatorie pentru „badge”, am stat la o masă la „Maharaja”, restaurantul indian în care am intrat după indicațiile primite pe... tabletă. A fost foarte bun, astfel că am revenit zilele următoare. Oricum, în fiecare zi încercam (cred că am și reușit) să gust ceva diferit. Frühstück pregătit de co-locatarii mei (Danke!), chinezăriile de la Asia Pavillion, cu porții mari și relativ ieftine, chiftele nemțești mari și gustoase, bretzel, pe care-l găseam la tot pasul, cârnați tradiționali, platoul uriaș din care am mâncat cu mâna în restaurantul etiopian din cartierul „nostru” și friptura de cangur de la restaurantul argentinian, pe fondul cocktailurilor zilnice din barul australian unde eram abonați la mesele prietenului Michel, toate sunt parte decisivă din savoarea orașului și-l fac foarte simpatic.

Berlin este un oraș mare și tentant. Unul singur, acum. Am ajuns la Checkpoint Charlie după ce am mers pe lângă sinistrul zid (cam 500 de metri păstrați), am străbătut „Topografia terorii”, muzeul ororii naziste, am zâmbit la imaginea unui Trabi safari și am tresărit în fața clădirii STASI, adică un drum de maximum 2 km, drept și frisonant. Cum mergeam, în dreapta fusese vestul, în stânga DDR.

Nu-s suficiente cuvintele, nu-s revelatoare imaginile, nu-s complete privirile pentru înțelegerea suferințelor acestui oraș ciopârțit și chinuit timp de jumătate de secol. Atenționarea „You are leaving the American sector”, pe care acum o achiziționăm cu câțiva euro pe orice suport, a fost în anii aceia echivalentul vorbelor lui Dante. Într-adevăr, „Lasciate ogni speranza,...” erau definiția vieții în est, la fel cum „Ich bin ein Berliner!” au fost restaurarea speranței pentru berlinezii acelor ani, iar acest fapt este vizibil și palpabil în „Haus Am Checkpoint Charlie. Mauermuseum”, un traseu al disperării și ingeniozității sinucigașe, uneori. Omagiu și recunoștință, Meine Damen und Herren!

Pentru că orașul e mare și zilele scurte, Brandenburger Tor, Unter den Linden, Reichstag au rămas pentru altă vizită. Care sper să fie mai curând decât Berlinale 63.

Auf Wiedersehen!

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
•