Barcelona - jurnal de călătorie [episodul 1]

O să vă vorbesc despre cei mai joviali bătrâni, despre hang, instrumentul muzical care arată ca o farfurie zburătoare, despre restaurantele pitite în piaţete sau după blocuri, despre plimbări pe plajă şi pe străzile goale la miezul nopţii şi invazia de chihuahua. 

Barcelona este una dintre acele destinaţii turistice despre care, fără să vrei, ştii tot înainte să ajungi efectiv acolo. Şi parcă tot ce este turistic îţi este fami­liar, aleile îţi dau déjà-vu-uri, iar peisajele nici nu te mai uimesc. Şi, totuşi, Barcelona a reuşit să mă fascineze. Dincolo de cartierele turistice, de La Rambla, Barceloneta, sangria şi paella.

Prima surpriză au fost bătrânii. Nici nu călcasem bine asfaltul spaniol, că un cuplu jucăuş trecut bine de a doua tinereţe s-a oferit să mă ajute să-mi găsesc calea (arătam probabil cam dezorientată cu bagajul imens şi harta în mână la ieşirea din metrou). Apoi a fost o doamnă cochetă care m-a oprit să-mi spună că pe strada paralelă este o piaţă de peşte unde se mănâncă excelent. Puţin cam scump, dar delicios. Plaça Libertad din cartierul Eixample, unde, peste doar o oră, aveam să mă delectez cu creveţi, calamari, scoici şi alte asemenea puse pe plita încinsă direct de pe tarabă sau din acvariu, după caz. A doua zi am luat prânzul tot la recomandarea unui domn amabil, care, văzându-mă puţin încurcată şi ceva mai mult flămândă, s-a oprit în mijlocul intersecţiei şi m-a îndrumat într-o spaniolo-italiano-engleză către un restaurant italienesc, Il Giardino, unde am mâncat cea mai bună pizza cu fructe de mare, cea mai bună sepie la grătar şi un tiramisu aşa cum îmi imaginam eu că ar trebui să fie.

A doua surpriză au fost câinii. Din patru barcelonezi cu patrupede, trei duceau în lesă vreun chihuahua sau caniche, mândri şi agitaţi ca nişte rottweileri. Iar a treia au fost restaurantele de cartier, micuţe şi complet neturistice, unele mai cochete ca altele. Am descoperit un astfel de loc căutând o cafenea în care să iau micul dejun. Într-o piaţetă însorită, lângă o biserică, am stat pe scaune din fier forjat şi am savurat o omletă spaniolă cu cartofi şi dovlecei şi o cafea fierbinte cu lapte. Seara m-am întors acolo pentru un pahar de vin roşu.

Dar să vă povestesc şi despre ceea ce am vizitat. În prima zi a fost Sagrada Familia. Înarmată cu un latte de la Starbucks, m-am aşezat pe ciment în faţa ei şi am privit. Am privit clădirea, turiştii, macaralele, muncitorii. În ciuda şantierului, peisajul este impresionant. Sunt convinsă că aţi văzut poze, dar vă jur, senzaţia pe viu este de nepreţuit, vorba unor clasici în viaţă. Apoi a fost parcul Güell, grădina minunilor lui Gaudi. Aici am stat jumătate de zi şi nu mi-a ajuns. Pe lângă „căsuţele din turtă dulce”, am văzut pâlcuri întregi de cactuşi înfloriţi (unii scrijeliţi în numele iubirii – „Carolina, Te amo”), cântăreţi ambulanţi la hang, un instrument care arată ca o farfurie zburătoare și care scoate nişte sunete hipnotice, o vedere de sus asupra oraşului şi un ninja care insista să mă sperie cu un evantai (!).

Cum era firesc, au urmat cele două faimoase case ale lui Gaudi, Mila şi Batllo. Am intrat doar în Mila. Deşi bănuiesc că nu mă voi întoarce aici în următorii doi ani, nu m-a ţinut răbdarea să stau la 40 de grade la o coadă de peste 50 de persoane ca să intru şi în Batllo. În casa Mila totul este păstrat intact. Mi-au plăcut enorm băile cu lavoare de marmură şi oglinzi ovale şi căzi de fontă cu picioare, cuferele din dormitoare şi, în genere, această arhitectură de casă-labirint-cerc. În Plaça d'Espanya am fost seara, să văd fântânile dansând colo­rate pe Barcelona lui Queen. Agitaţie, aglomeraţie, stropi, vânt, frig, gălăgie, muzică, viaţă, culoare. Cam aşa aş descrie spectacolul pe scurt. M-am întors în Plaça d'Espanya a doua zi şi am descoperit-o complet diferită. De data aceasta boemă, verde, calmă, în lumina caldă a apusului. Şi am prefe­rat-o aşa, deşi jocul fântânilor se află cu siguranţă în top 3-ul meu din Barcelona.

În Barceloneta şi Montjuic m-am plimbat o altă jumătate de zi. Zi care a culminat cu cele mai bune strawberry mojitos băute pe malul Mediteranei, în balconul unor prieteni suficient de norocoşi să locuiască pe plajă. În centrul vechi mi-a plăcut Muzeul Picasso. Şi am decis că mă impresionează mai mult opera sa de dinainte de cubism. De gustibus...

În rest, am mers. Mult. De la 11 dimineaţa la 12-1 noaptea în fiecare zi. Prin cartiere mai mult sau mai puţin turistice. Am remarcat că şi aici, la fel ca şi în Paris, Porto, Lisabona, Londra, oraşul se dezvăluie mai mult noaptea. Pentru mine, cel puţin.

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
• 
•