Un mistic al postmodernismului la FITS 2013: Ivan Viripaev

La numai 38 de ani, Ivan Viripaev a reuşit performanţa de a se impune atât ca dramaturg - piesele sale (Oxigen, Iluzii) fiind jucate pe multe scene importante ale lumii, inclusiv în România -, cât şi ca regizor de teatru şi de film.
 
Pelicula cu care a debutat pe marile ecrane, Euforia (2006), distinsă cu mai multe premii internaţionale, a vrăjit auditoriul prin măiestria cu care a creat un spaţiu slav ancestral, atavic, pierdut în planurile largi ale câmpiilor ruse străbătute de Volga, spaţiu în care iubirea este văzută ca un dat fatalist, prin care îţi redefineşti condiţia umană în aspiraţia spre condiţia divină la care ai şansa, dacă o înţelegi, să accezi prin iubire.
 
Prezent la Sibiu cu punerea în scenă a propriei piese de teatru, Iluzii, Ivan Viripaev a susţinut în faţa unei săli arhipline o conferinţă intitulată „Ce înseamnă contemporaneitatea în teatru”, o analiză lucidă a raportului dintre istorie şi discursul artistic, un eseu verbal despre transformările artei contemporane ca platformă a problemelor reale ale vremurilor, pe fundalul unui salt cuantic în conştiinţa umanităţii.
 
Viripaev a vorbit mai întâi despre evoluţia artei de la spaţiu al sacrului, „prin care ajungem tangenţial la artă”, la dizolvarea contemporană a graniţelor dintre spaţiul artei şi lumea din afara lui, dizolvare care au dus la o dezvoltare unificatoare a omului, în care criteriile clasic-artistice au dispărut.
 
În prezent, arta nu mai reprezintă doar Ideea, singurul ei criteriu de validitate în contemporaneitate este să-l atingă pe om.

„Este o creaţie care nu are nevoie de informaţie nouă, ci să-l deschidă pe om. Prezenţa este mai importantă decât orice. Provocarea de dragul provocării e inutilă”, a subliniat regizorul, a cărui metodă de lucru este aceea de a fi prezent, şi nu neapărat prin provocări extreme.

„Pot să-mi scot chiloţii pe scenă, dar asta nu înseamnă că sunt prezent. Prin asta am distrus, de fapt, arta. Spectatorul nu se va gândi: Uite-l pe Hamlet fără chiloţi, ci uite-l pe unu’ fără chiloţi”.
 
 
De asemenea, artistul rus a punctat în mod special felul în care arta trebuie să unească puncte de vedere care se exclud reciproc, cum sunt liberalismul de stânga, foarte la modă astăzi, sau fundamentalismul, care în ciuda aparenţei ireconciliabile, sunt două faţete ale aceleiaşi realităţi:
 
„E momentul să conştientizăm că interior şi exterior înseamnă acelaşi lucru. Dumnezeu şi ateismul sunt acelaşi lucru. Eu sunt Universul, indiferent dacă asta înseamnă Hitler, fundamentalism sau Dalai Lama. Arta se află undeva între căutarea formelor şi ideologie.”
 
Pentru arta postmodernistă, Simbolul şi simbolizatul se contopesc într-un spaţiu care redă sacrul de la nivelul profanului, prin renunţarea la conceptual în favoarea emoţionalului, a contactului direct cu receptorul (spectatorul), spune artistul rus, care dă ca exemple tipice ale artei profane contemporane concertele rock şi reclamele.

------------------------------------------------------------------------------------------------------
Mini-quiz
 
A. Vlad:
 În conferinţa de la Sibiu ați amintit de opinia filosofului şi scriitorlui rus Pavel Florenski „între păcatul şi căderea lumii începe renaşterea”. Anterior spuneați că arta actuală practic s-a autodizolvat, sub influenţa consumismului. Considerați că arta prezentului are nevoie să-şi transceandă limitele, să se autoflageleze până la capăt pentru a renaşte, pentru a se reinventa?
 
Ivan Viripaev:
 În prezent traversăm o etapă cuantică a spiritualităţii, aş putea spune, o transformare radicală care suspendă timpul. E un salt de conştiinţă al omenirii, o schimbare radicală care coincide şi cu sfârşitul artei, cu deconstrucţia sa.

Practic nu mai există artă, ci doar un spaţiu al sacrului reinterpretat. Spaţiul creaţiei e ceea ce schimbă lumea, dar în prezent acesta s-a încheiat. Omul este însă acest proces activ, conştient, al dezvoltării creatoare a Universului. Sensul omului este să se conştientizeze ca parte a Universului. Dinspre Dumnezeu trecem spre propriul ego, iar arta trebuie să ajute individul să se conştientizeze pe sine în procesul de creaţie. De aceea arta ortodoxă este o artă a creaţiei.

Aşa cum am spus, spaţiul artei trebuie să fie o deschidere către om, nu neapărat să aducă lucruri noi de dragul noutăţii. Omul nu mai are nevoie să-şi mute atenţia de la Dumnezeu la exterior. Când el ajunge să înţeleagă că este parte a Universului, înţelege că în această lume totul este la fel de important (valori, dezvoltare, libertate etc). Este o casă pe care o construim împreună.
 
A.V.: Spuneați că un film de Andrei Tarkovski este o operă de artă şi într-o sală goală, ea nu are nevoie de spectatori, ceea ce nu puteți spune despre operele dvs. Sunteți de părere că regizorul de teatru Thomas Ostemeier aparţine spaţiului artei, însă nu este un artist contemporan. Unde se află, de fapt, artistul contemporan în postmodernism?
 
I.V.: Traversăm o perioadă de imitare a perceperii artei, se schimbă percepţia asupra artei vizibile. Pentru arta în spaţiul postmodernist criteriile au dispărut. Singura formă a comunicării în prezent este însuşi modul de comunicare. Regizorul contemporan este cel care reuneşte formele noi, avem şansa de a ajunge la un nou fel de artă. Noua generaţie de creatori foloseşte ecranele, arta video etc.

Arta conceptuală nu dă naştere unui dialog, nu mai există un dialog adevărat între personaj şi spectator. Însă dacă fac ceva pregnant, asta se transmite sălii, opera de artă a trecut în sală. Tot ce creez eu e numai în spectatori. Calitatea spectarorului decide calitatea spectacolului.
 
---------------------------------------------------------------------------------------------------------

Cu toate că opiniile artistului rus par abstracte, chiar aride doar prin simpla lor relatare, histrionismul pe care îl recunoaşte în pregătirea sa de actor îl ajută pe Ivan Viripaev să ajungă mai direct, mai expresiv la publicul său universal, inclusiv cel din România.
 
O coincidenţă interesantă face ca Viripaev să fie, alături de Vasili Sygarev (aclamat anul acesta la TIFF pentru filmul „Trădarea”) şi Vladimir Pankov (şi el prezent la FITS 2013, cu spectacolul-revelaţie „Nunta” de Cehov), cei trei „copii-teribili” ai Noului Val al teatrului şi filmului rus contemporan, având aceeaşi vârstă (35-40 de ani), împărtăşind aceeaşi pasiune pentru dramaturgie, regie de film şi regie de teatru şi acelaşi apetit pentru reinventarea formei şi radicalitatea actului artistic.
 
Foto: www.sibfest.ro