Teatru. Viaţă. Şi o distribuţie de excepţie

Tatăl – George Constantin, Mama – mezzosoprana Iulia Buciuceanu, Mătuşa – Tamara Buciuceanu-Botez, Fiul: Matei George Constantin (acum, şi el pe scena de la Bulandra, în spectacolul Însemnările unui necunoscut... tot fiul tatălui său).

Cum te simţi jucând alături de fiul tău?

Mihai Constantin: Vine la în­ce­putul fiecărui spectacol, mă mângâie aşa, uşor, şi îmi zice: „Tata, baftă!”. Eu nu am vrut să-l iau. Ştiam că o să fie complicat, am şi avut probleme la un moment dat, când a vrut să plece la schi şi erau spectacole programate. Ştiu că îi părea aşa de rău că încurcă şi că o să fie schimbat, dar Ducu Darie este foarte mulţumit şi l-a păstrat.
Matei George Constantin: Păi sigur că e mulţumit, pentru că sunt serios. La început... intram tot timpul, voiam să fiu tot timpul în scenă, îmi plăcea să mă vadă lumea tot timpul. Este un fel de joacă, nu conştientizez, deşi la primele spectacole mi-a fost puţin ruşine...
Mihai: Nu mi-a zis nimic. Părea că n-are niciun fel de stres.
Matei: Păi, să nu te mai îngrijorez şi pe tine... Aveai şi tu spectacol.

Tu ai jucat vreodată cu tatăl tău?

Mihai: Nu am jucat cu tata, nu s-a ivit niciodată ocazia. Ne-am întâlnit o singură dată într-o piesă la radio, dar pe scenă, nu. Voia să mă ţină departe de meseria asta, ceea ce vreau să fac şi eu, acum, cu copiii mei, dar având în vedere că el a vrut să mă ţină departe şi, uite, unde am ajuns, eu îi las să facă ce vor... şi poate nu vor face teatru. Chiar mă gândeam zilele trecute la asta şi nu cred că aş fi ştiut să fac altceva. Îmi aminteam când eram şi eu actor mai tânăr, şi primeam roluri mici, nu înţelegeam de ce nu mi se oferă ceva important, pentru că simţeam că pot să fac mai mult. Acum, când am partituri care par că nu se mai termină niciodată, iar sunt nemulţumit... Deci, oricum ar fi, tot nemulţumiţi suntem.

Oricum, tu eşti un actor greu de mulţumit şi, deşi lucrezi numai cu oameni în care ai încredere, tot eşti plin de îndoieli.

Mihai: Este mai mult decât esenţial să ai încredere în omul care dirijează toată treaba. Fără asta este o nenorocire. Dacă crezi în el şi îl respecţi, mergi cu el până în pânzele albe. La mine, este altceva, este o continuă îndoială cu mine, în primul rând. Cei care mă cunosc, ştiu că am nevoie tot timpul de argumente. Am multe probleme şi întrebări,
unele poate că sunt puerile, dar am nevoie de ele şi de răspunsuri, pentru că mă ajută să-mi găsesc un echilibru. În teatru, greu este ca de fiecare dată să ai capacitatea să transmiţi emoţie. Începi să creionezi un personaj şi trebuie să fii capabil să îl duci într-o unitate, de la un capăt la altul. Acest lucru poate să vină de la o poziţie a corpului, de la o stare, de la un ton pe care i le-ai prins. De obicei, îl agăţi pe bucăţele sau doar din când în când. Cred că eu mi-am impus un anumit ritm. Când zic ritm, mă refer la un fel de combustie, la capacitatea mea de a susţine nu numai emoţional, vocal, dar şi fizic, sunt un om care a făcut mult sport. M-am tot gândit dacă pot să mă protejez pe scenă, dacă pot să mă consum mai puţin. Nu cred că se poate. Pentru că am învăţat că indiferent câţi spectatori sunt în sală, nu poţi să joci decât cu motoarele la turaţie maximă.

Pe tine te-a ajutat Mihai în timpul repetiţiilor? Ce te-a sfătuit?

Matei: Da, mi-a zis să fiu personal. Şi să fac lucrurile cum mă pricep eu mai bine, fără să imit pe nimeni.
Mulţi spun că George Constantin este cel mai mare actor pe care l-au văzut în viaţă. Cum te-ai raportat la lucrul ăsta când ai început să faci teatru?
Mihai: Eu am avut mai mult o inconştienţă, nu mi-am dat seama de ce se întâmplă exact. Poate că m-am apucat de teatru pentru că vedeam că tata se trezea mai târziu decât alţi vecini, care se duceau la fabrică sau la birou, asta pentru că el avea spectacole seara, iar repetiţiile începeau la ora zece. Habar n-aveam în ce mă bag când am ales să fac teatru. Neştiinţa asta m-a ajutat. La început, mulţi mi-au zis să am grijă, pentru că voi avea de dus o mare povară, fiind fiul lui George Constantin.

Ai simţit povara asta?

Mihai: Nicio clipă.

Matei, tu ce ştii despre bunicul tău?
Matei: Dacă aş zice că ştiu că a fost un mare actor, ar fi o prostie, pentru că toa­tă lumea ştie lucrul ăsta. Altfel, nu ştiu să-l descriu, pentru că nu l-am cunoscut. Imaginea pe care mi-am format-o eu este greu de spus în cuvinte. Poate, un om vesel...
Mihai: Eiii, nu era prea vesel... Ştii, noi avem ceva comun în familie, toţi am moştenit „nasul” lui...

La un moment dat, după Însemnările unui necunoscut, unde joacă şi Tamara Buciuceanu-Botez, mătuşa ta, m-ai întrebat dacă îţi „fură” nişte momente?

Mihai: Da? Nu-mi amintesc, dar când poate să o facă, o face fără probleme...

O iei personal?

Mihai: Nu. Asta înseamnă că are încredere în mine. Eu am debutat cu Tamara, în Dimineaţa pierdută, tot aici, la Bulandra. Este o mare actriţă şi un om deosebit, ne susţinem mult unul pe celălalt, dar pe scenă...

Nu prea mai ai nepoţi...

Mihai: Cam aşa. Însă e impresionant ca, după o viaţă, publicul să te iubească aşa cum o iubeşte pe ea.

Matei, tu o cunoşti bine pe Tamara Buciuceanu. Spectatorii o asociază cu o permanentă comedie. Ţie cum ţi se pare?

Matei: Este un om uneori vesel, de mai multe ori trist, foarte punctual, de o se­ri­o­zitate maximă. Are tabieturile ei, îi place să doarmă, după-masă, îi place mâncarea caldă, dimineaţa. Este un om generos, amuzant. Dar nu este o comedie permanentă, este mai mult o dramă permanentă.

Sunteţi o familie cu artişti în fiecare generaţie. Dar este cineva la voi, mă gândesc la soţia ta, Mihai, care „suportă” bine viaţa între voi.

Mihai: Ne-am obişnuit, suntem destul de „vechi” împreună, iar eu, cel puţin, ştiu că sunt destul de greu de suportat. De exemplu, în ziua în care joc Însemnările unui necunoscut sau Oblomov, nu se poate vorbi cu mine.
Matei: Asta doar pentru că este stresat, nu că ar fi el ciufut! (râsete)...
Mihai: Trebuie să fii extrem de înţelept ca să poţi suporta un om care are premieră, care nu vrea să meargă nicăieri perioada aceea... Soţia mea este un om deosebit.

În ce spectacol ţi-a plăcut Mihai cel mai mult?

Matei: Peste tot mi-a plăcut... Dar cred că cel mai mult şi cel mai mult în Elizaveta Bam. A fost pe gustul meu, atunci.

Ştiu că te-ai şi retras din repetiţiile la spectacolul ăsta?

Mihai: M-am retras pentru că nu în­ţe­legeam nimic. În primul rând, nu în­ţelegeam de ce trebuie, neapărat, să fiu eu acolo, şi nu putea fi altcineva. Atunci, Toca s-a supărat groaznic pe mine, mi-a zis că nu mai vrea să mă vadă toată viaţa. Am suferit înfiorător, mai ales că toate femeile din familie m-au certat că am făcut asta, Tocilescu era prietenul meu, făcusem atât de multe lucruri împreună. Până la urmă, m-am întors pentru că am simţit că Toca avea nevoie, anume, de mine. Astăzi, nu prea mai întâlneşti un regizor care să ştie clar de ce vrea un actor anume, într-un rol. Şi că, dacă îl schimbă, nu mai face acelaşi spectacol. Încrederea asta îţi dă aripi şi crezi că poţi să zbori. Ăsta este cel mai frumos vis pe care îl am, că mă pot ridica de la pământ câteva secunde, iar ceilalţi să se uite surprinşi de lucrul acesta. Nu mă ridic foarte mult, dar ştiu că pot să plutesc măcar jumătate de metru. Pur şi simplu.
Matei: Auziţi, dar interviul când începe?
Mihai: Păi, Matei, a început de mult...
Matei: Da? Credeam că este aşa... cu microfon. Ca la televizor.