Purcărete. Un regizor cât Faust

O să-mi amintesc toată viaţa senzaţia aceea, dintr-o seară de iarnă cu o ninsoare din altă lume, când mă îndreptam spre Hala Simeron, iar pe clădire stătea scris, în formă de cruce, cu litere roşii ca sângele: Faust. 

Silviu Purcărete reuşeşte mai mult decât să aducă în faţa publicului un spectacol, pune spectatorul în faţa unei puternice experienţe individuale. Intri în spaţiul unei uzine dezafectate, având senzaţia că vei participa la un ritual satanic. Pe clădire stă imprimat cu litere roşii, ca de sânge, numele lui Faust, iar în sală înaintezi pe acorduri din „Hristos a înviat”. Sentimentul că urmează să se întâmple ceva fundamental te pândeşte tot timpul. Şi chiar se întâmplă. Purcărete a dezlănţuit forţe, văzute şi nevăzute, care dau naştere la ceea ce în termeni comuni numim o capodoperă. Sau adevărat fenomen, dacă ne gândim că Faust  a devenit un fel de „obiectiv turistic”, iar Sibiul loc de pelerinaj artistic. Sau marea atracţie a unor festivaluri importante.

Scenariul lui Silviu Purcărete se bazează pe momentele esenţiale din textul lui Goethe: pactul lui Faust cu Diavolul, fascinaţia bolnavă a lui Faust pentru Margareta, Noaptea Valpurgiei şi ridicarea lui Faust la Cer.

Faust este în camera sa de studiu, sărăcăcioasă şi plină de hârtii, ispitit de Mefisto, care apare de peste tot, creat parcă din haosul spaţiului. Ilie Gheorghe (Faust) şi Ofelia Popii (Mefisto) îi joacă atât de bine pe omul bufon, care îşi caută un sens metafizic sau nemurirea, şi Diavolul cu o mie de chipuri, încât orice gest sau cuvânt din această scenă se transformă într-un detaliu esenţial.

Ne aflăm la graniţa dintre Pământ şi Iad, iar Purcărete ne-o descrie la fel de bine ca şi Goethe, dar mai înspăimântător decât acesta. Ea ia forma fricii lui Faust şi a promisiunilor făcute de Mefisto. Această stare se topeşte în muzica lui Vasile Şirli, care ne poartă în tonurile unor coruri de copii, de adulţi, clinchete de clopoţei, muzică orchestrală. Sunetele se aud din multe spaţii, de jos, din spatele spectatorilor, de după pereţi, liniştit sau asurzitor. Ameninţător ca vocea conştiinţei.

Scena se deschide, lumea aceasta se sparge, se evaporă, iar în spatele odăii pline de hârtii se dezlănţuie cealaltă lume, a păcatului, care se oferă tuturor. Devii participant la marea Noapte a Valpurgiei, iar vocea lui Mefisto şopteşte obsedant, de pe multe monitoare: „punem pariu?”. Spectatorii sunt mutaţi, invitaţi de mesagerii Iadului din sala improvizată în această hală imensă, unde singura formă de manifestare a vieţii o reprezintă sexul exacerbat, deformat, macabru.

Purcărete oferă o altă imagine asupra tea­trului decât în prima parte din spectacol: proiecţii, focuri de artificii, muzică rock live, zeci de actori şi dansatori, nişte şine imense care rulează scene ale desfrâului, ale alunecării omului în animalitate. Zoofilie, sodomie, pedofilie, tot ce e mai animalic în materie de sex este expus în faţa publicului, ca într-un muzeu viu al groazei. Purcărete contaminează incertul cu răul absolut, care, odată acceptat, îi învăluie şi pe cei neutri, pe acei martori pasivi la soarta lui Faust, cum sunt spectatorii, peste care personaje schimonosite de expresivitatea răului vor scuipa spermă. Dorinţa lui Faust se transformă într-o pasiune dementă, nesătulă şi veşnic înfometată. Marele blestem. Margareta e o fetiţă, iar perversitatea gândului o multiplică în vis în şapte copiliţe. Sexul înseamnă cruzime. Silviu Purcărete ne arată o imagine de sfârşit de lume, unde păcatul capital îl reprezintă sexualitatea secătuită de orice afecţiune.

Sugestivă este scenografia lui Helmut Sturmer, care se dezvăluie pe mai multe planuri, concepute să se determine unele pe altele, îmbogăţită de obiecte-simbol, completată de un perete enorm, pictat cu scene apocaliptice. 

Lia Manţoc a adus maximum de expresivitate şi sexualitate zecilor de costume în linii groteşti. Regizorul doreşte ca toate elementele să fie în exces, într-o extravaganţă a imaginaţiei, dar felul cum reuşeşte să le coordoneze (e în aceeaşi măsură spectacol de actorie, scenografie, muzică, lumini) şi să le reţină la limita accesibilului este incredibil.

Faust: Ilie Gheorghe, Ofelia Popii, Scenariul: Silviu Purcărete, Scenografia: Helmut Sturmer, Muzica: Vasile Şirli, Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu, Bd. Corneliu Coposu 2, 0269.21.00.92, www.sibfest.ro, info@sibfest.ro. Reprezentaţiile au loc la Hala Balanţa.

Galerie foto:

• 
•