Nicoleta Lefter: Totul depinde de ce alegi tu să fii

Traseul tău a fost Iaşi – Brăila – Constanţa. Ce a însemnat pentru o tânără actriţă şansa de a face teatru în Bucureşti?

Eu mi-am dorit foarte tare să ajung în Bucureşti, dar mi-am dat seama destul de repede că este o mare păcăleală pentru un actor. Toată lumea are senzaţia că aici sunt cei mai faini regizori, cei mai buni actori şi că se lucrează cel mai bine. Nu este chiar aşa. Bucureştiul a început să conteze doar în momentul în care am realizat că pot să fac diverse lucruri pentru că am mai multe opţiuni. Însă, dacă aş fi pusă să aleg între un teatru din Bucureşti şi un altul din ţară, l-aş alege pe al doilea. Am lucrat trei ani în provincie, ştiu ce spun. Îmi permiteam să am timp pentru mine în povestea mea cu teatrulnu alergam dintr-o parte într-alta. Este adevărat că nu eram solicitată cum sunt acum, dar pentru mine cădeau lucrurile mult mai bine şi simţeam că încep să cresc. Aici este un haos complet.

Sunt regizori importanţi care fug de Bucureşti din acelaşi motiv pe care îl spui tu acum şi pe care ei îl reproşează actorilor. Tu cum încerci să te protejezi de această stare?

Încerc să schimb locul cât mai des, să lucrez cu oameni diferiţi şi să mă pun în altfel de situaţii. În ultima perioadă am lucrat cu oameni care nu sunt neapărat legaţi de teatru, se ocupă de imagine, de sunet... dar eu am simţit că începem să construim ceva împreună. Plecând, uneori, de la Odeon, teatrul unde sunt angajată, cum am făcut de curând, la Două loturi, unde am cunoscut actori de la Naţional şi nişte foarte buni actori tineri care fac parte din distribuţie, sau jucând la Green, la unteatru, sau la Act, am tot timpul senzaţia că trebuie să fiu altfel de fiecare dată şi trag de mine să nu mă las într-o comoditate dăunătoare.

În acelaşi timp, eşti unul dintre actorii tineri angajaţi într-un teatru de stat. Lucru bun, altfel. Poate să dăuneze?

Îţi dăunează dacă te obişnuieşti cu oamenii din trupă şi, atunci, nu mai ai nicio surpriză, poţi să te blochezi într-un singur loc. În acelaşi timp, e bine să faci parte dintr-o echipă. Mie mi-e foarte bine la Odeon, acolo lucrurile se mişcă spre bine, după părerea mea. Totul depinde de ce alegi tu să fii. Multe proiecte pe care le-am pornit independent au venit din dorinţa mea de a face şi de a încerca altceva. Este o necesitate a mea de a descoperi şi a împărţi cu alţii ceea ce conţin eu, actriţa.

Sistemul de la noi îți permite să te apuci de proiecte independente?

El îți permite, însă depinde cât îţi permiţi tu, actorul. La un moment dat, aveam trei repetiţii pe zi şi spectacol seara și nu mă simţeam deloc obosită. Chiar mi-a prins bine. Atunci am descoperit multe chestii legate de mine.

Ai lucrat două spectacole Caragiale, amândouă în regia lui Alexandru Dabija, foarte curajoase ca viziune.Tu cum ai simţit întâlnirea cu dramaturgul?

Îl ştiam pe Caragiale în stilul acela „clasic”. Când ne referim la Caragiale şi Eminescu, suntem speriaţi de aceleaşi lucruri „şcolăreşti”. Revelaţia pe care am avut-o anul trecut, la Ipoteşti, la workshopul lui Andrei Şerban, legată de poezia lui Eminescu, am mai avut-o şi lucrând spectacolele după Caragiale cu Alexandru Dabija. Nu m-am gândit că ar putea fi aşa Caragiale pe care îl ştiam eu. Meritul este al regizorului. Mi se pare impresionant pentru că este atât de proaspăt şi actual, şi atât de inteligent construit, încât nu are cum să nu te atingă într-un fel. Poate să nu-ţi placă, dar poate şi să îţi placă foarte mult.

Din ceea ce îmi povesteşti, mi se pare că eşti într-un moment bun. Şi, totuşi, de ce simţi că ai mai avea nevoie acum?

În primul rând, de sănătate fizică, pentru că m-am epuizat destul de mult în ultima vreme. Şi să mă ferească Dumnezeu de cel mai crunt lucru care i se poate întâmpla unui actor: să-ţi pierzi entuziasmul şi să nu mai crezi în nimic. Atunci poţi lucra şi cu cel mai mare regizor din lume, degeaba. Văd în jurul meu lucrul acesta destul de des. Cel mai rău este când îţi arată şi ţie, spectator, că nu le convine ceea ce joacă. Nu-i mai bucură. Ori mergi până la capăt cu un regizor, şi cu orice risc, ori te laşi de teatru. E mai cinstit să mergi până la capăt, indiferent ce crezi tu.

Dacă un regizor nu are încredere în tine, cum încasezi lucrul ăsta?

Mă gândesc zile la asta, apoi, apar oameni ca Marius Manole, care îţi spun că important este să ai încredere şi să ştii de ce ai tu nevoie în meseria asta. Iar, când intri pe scenă, le uiţi pe toate şi e OK.

Care este cel mai important moment al tău de până acum?

Radu Afrim. La Inimi cicatrizate îmi spunea că trebuie să fiu ca peştele în apă. Nu înţelegeam nimic, slăbeam două kilograme la fiecare spectacol. După ce am înţeles, mi-a fost mult mai uşor. E mai reală senzaţia de pe scenă decât cea din viaţă.