Mihai Mălaimare sau arta pură a actorului

Mihai Mălaimare le-a luat în serios şi a învăţat la „şcoala” unor mari maeştri, ca Jacques Lecoq, să le aducă în starea de artă.

Despre arta pură şi primă a actorului este vorba în spectacolele semnate sau jucate de Mihai Mălaimare. Genul de teatru spre care s-a aplecat, până la fascinaţie, este un amestec de mimă, pantomimă, commedia dell’arte. În tradiţia marilor maeştri, a scos teatrul de sub dictatura cuvântului şi a redat corpului dreptul şi capacitatea de a se arăta pe sine. Traseul actorului este acela de la simplu la complex şi complet, de la mijloace de expresie la expresivitate. Tot ceea ce în teatrul „serios şi clasic” este considerat facil sau, pur şi simplu, un exerciţiu, în teatrul practicat de Mihai Mălaimare capătă esenţa unui meşteşug aproape uitat. Doar teatrele-laborator îşi mai permit luxul să experimenteze mijloacele de expresie ale corpului. Numai câţiva regizori, în procesul de creaţie al unui spectacol, găsesc timp şi loc pentru a conştientiza corporalitatea ca material estetic, ca prim adevăr într-o artă bazată pe prezenţă. „A face teatru nu înseamnă numai a sta între zidu­rile unei clădiri şi a folosi un singur mijloc de expresie. Este important să redescoperi vocaţia actorului cu dis­curs corporal. Actorul Commediei dell’Arte este un actor renascentist, el e dispus să fie curios şi acest lucru îl face un actor capabil”, crede artistul. În teatrul de gest pe care îl practică, textul este chiar actorul, restul este doar un pretext.

În 1991, realiza spectacolul A murit Moartea, măi!, pornind de la un scenariu original, după proza fantastică a lui Ion Creangă. Era preocupat de condiţia veselă şi tristă a artistului, dar, mai ales, să-l explice pe marele povestitor într-o economie de cuvinte, înlocuite de gest. De fapt, îl restituie, fără vorbe multe, în imagini teatrale de neuitat, după ce opera sa a fost minimalizată în sute de versiuni exclusive pentru uzul copiilor. Cam acelaşi demers îl fac acum regizorul Alexandru Dabija şi Marcel Iureş în spectacolele proaspete şi pline de umor, de la Teatrul Act.

În anii ’90, când era actor al Teatrului Naţional, şoca prin simplitatea unui spectacol despre care se mai vorbeşte şi astăzi: Actorul. Mai târziu, l-a reluat la Teatrul Masca. Plecând de la un text de Mircea Dinescu, Mihai Mălaimare declara: „Eu... după ce s-a tot scris că-i interpretez pe alţii, m-am decis să mă interpretez pe mine însumi. În seara asta voi juca rolul Actorului. Aşadar, eu fiind textul, vă rog să mă citiţi”. Iar el este gest, improvizaţie (lucru care presupune libertate, dar şi disciplină până la ultimul detaliu), este un Arlecchino cu o lacrimă desenată pe faţă.

Şi mai mult decât toate spectacolele pe care le-a făcut, Mihai Mălaimare a reuşit să dea contur unui proiect teatral neobişnuit, teatrul de gest şi plastică a corpului: Teatrul Masca. Unic în România. Curajul unei mentalităţi pornite de la origini. A scos teatrul în stradă şi a mutat piaţa publică în staţia de metrou. A format o „şcoală”, la care numai cei dedicaţi au acces.

Într-un interviu mai vechi, mi-a povestit ce înseamnă pentru el masca, acest obiect, uneori, folosit de actori cu atâta uşurinţă: „Este un obiect de cult. Nu te poţi atinge de mască în orice condiţii. Nu o aduci la viaţă decât dacă te apleci spre ea într-un anumit fel. Trebuie să te pre­găteşti spiritual şi fizic pentru întâl­nirea cu masca. Este un mister profe­sio­nal şi personal care nu poate fi dez­văluit. A folosi masca în mod obiş­nuit pe scenă înseamnă să joci cu faţa acoperită, dar a folosi o mască făcută special pentru un spectacol sau un personaj înseamnă, poate, a te întâlni cu Dumnezeu, lucru adesea periculos pentru actor”. Numai aşa îi înţelegem dorul de Arlecchino, pe care îl şopteşte cu patimă în ultima sa carte despre commedia dell’arte.