Măreţia din Făgăraș

 De… plăcerea muntelui! Legile muntelui! Cum urcai, cum trebuia să cobori! Parcurseserăm trei ore din traseu şi mai aveam şapte. Şi Strunga Dracului! Colţi de stâncă între doi versanţi! Şapte ore!

Nisipul din genunchi mă înţepa la fiecare pas.

            - Urcăm pe vârf? – întreabă soțul meu.

            - Da – mormăi eu. Dacă tot am venit până aici, ne urcăm naibii şi sus, continuai cu privirea feroce a omului încolțit.

            Mergând resemnată în spatele celei mici, ajung pe vârful cel mai înalt al muntelui. Mă aşez şi îmi aprind încăpăţânată o ţigară. Bătea vântul.

            - Ce măreţie! – şopteşte el umflându-şi nările.

            - Da, tată – face şi aia mică.

            Privesc în jur. Eram, aşa cum îndeobşte se zice, sus, pe acoperişul lumii. Adică în vârf. Frumos. Nori, stânci, munţi, văi, ceaţă, soare, hăt departe, păduri! Frumos! Foarte frumos să mai ai de mers încă şapte ore, ca să te poţi odihni un pic, sub un acoperiş adevărat! Şapte ore cu pietrele alea de rucsacuri în spate! Cu picioarele tremurânde de rosături, de dureri în genunchi! Da! Curat măreţie! – vorba cuiva!

            Îmi privesc soţul şi fata. Aveau feţe străluminate de un sentiment nedefinit. Erau fericiţi. Pesemne simţeau asta... măreţia asta din jur şi uitaseră de tot şi de toate.

            - Hai, că mai avem naibii încă mult de mers! Şapte ore! – zic.

            Nu m-au auzit. Măreţia îi orbise şi îi asurzise.

            - Să mergem dracului – repet.

        Nu-mi ardea de nimic când mi-era sete, când mi-era somn şi mă dureau picioarele! Poate facem traseul mai repede, în cinci, şase ore – mai adaug.

            - Nu suntem la raliu! – face bărbatul meu privind semeţ în vale.

            - Vreau să dorm, să citesc, să stau în pat la căldură – şoptesc.

            - Asta-i cu noi, românii – zice. Alte nații nu-şi cocoloşesc copiii ca noi, ei toată iarna umblă cu capul gol.

            - Şi nu răcesc? – întreb îngrijorată, gândindu-mă la luptele pe care le voi da cu aia mică la iarnă, când va trebui să se îmbrace gros.

            - Nu. Aşa trăiesc. Toţi. Nu se lasă. În studenţie am fost în Deltă şi ungurii, la cinci dimineaţa, erau în Dunăre. Se spălau pe dinţi. Le ieşeau aburi din corp. Aşa sunt ei obişnuiţi.

         - Aşa o fi! – zic eu sceptică, privind urât. Oricum, să mergem, că mai avem de bătut destul drum.

            Sunetele îmi ieşeau cu o tonalitate de aramă. O tonalitate sonoră, izvorâtă din ură. Din ura pe care o simțeam împotriva stâncilor, a ideii că degeaba urcam undeva, că imediat trebuie să coborâm ca să avem din nou unde urca!

În sfârşit, am plecat. Pe drum ne-au întrecut trei excursionişti. O femeie pătrată cu un rucsac cât ea şi doi bărbaţi. Ne-au dat bineţe în altă limbă. Unguri. Priveau admirativ la echipamentul celei mici.

          - Şi pe mine tata m-a dus la Strunga Dracului, tot la vârsta asta – zice hodoronc-tronc Eugen.

            M-am înfuriat, am luat-o pe aia mică în braţe şi în cele din urmă, după doar trei ore şi jumătate de chin, am ajuns la cabana Negoiu, înaintea celor trei. Eram fericită. Obosită, dar fericită.

            - Am făcut traseul de zece ore în şapte – zic, mulţumită.

            - Ca la raliu – repetă soțul meu, masându-şi spatele pe care stătuse aia mică, aproape tot drumul. La noapte o să fie frig, văd că avem pături destule – încheie el, trosnindu-şi şalele.

Seara, am petrecut-o la foc, împreună cu cei trei unguri. Iar poveşti. Iar concluzii despre genele călite ale ungurilor. Din nou basmul cu Delta. Am băut cu toţii ceai cu rom, am râs, am vorbit, apoi am băut doar rom şi, adormiţi, ne-am îndreptat spre priciuri, unde aia mică dormea demult.

  Cei trei excursionişti nu aveau somn, pesemne. Se tot foiau.

- Ce au? O fi cineva bolnav? – întreb încetișor.

- Sunt tari, altă nație, ei nu se-mbolnăvesc aşa uşor – îmi răspunde  Eugen.

- Pst! Pst! – face  un excursionist. Mă rog frumos, vreau să vă-ntreb ceva.

- Da, ce este – răspunde politicos Eugen, accentuând vizibil prima silabă.

- Nu vă e frig? – vine întrebarea.

- Nu, mă reped eu cu răspunsul.

- Mă rog frumos – se aude înfundat, atunci nu aveţi o pătură în plus?

Olga Delia Mateescu