Radu Afrim: „Fac mişto de ipocrizie şi intoleranţă”

Acum ceva timp, erau reacţii dure şi spectacolele tale stârneau controverse. Parcă nu mai este chiar aşa. S-a obişnuit lumea cu tine, s-a schimbat publicul, ce crezi?

S-or mai fi deschis şi oamenii... ceea ce e puţin probabil. Cel mai sigur, s-a creat un public al acestor spectacole, şi el îmbătrâneşte odată cu noi. Pe el nu vreau să-l dezamăgesc. Apoi a mai început lumea să iasă, tinerii mai ales, mai văd o instalaţie prin vest, mai un concert mai spălăţel… Au mai venit şi pe la noi regizorii nebuni ai Europei... ne-am mai rupt şi noi de teatrul ru­sesc, s-au mai rupt şi ei de teatrul lor... Eu nu stau să monitorizez nostalgiile spectatorilor vechi, nici ale „specialiştilor” în teatru. Pe mine mă excită doar nostalgiile mele. Doar eu pot să le dau pe acestea cu capul de toţi pereţii şi, mai ales, de al patrulea perete (al scenei). În Bucureşti, publicul vechi sau cel tânăr învechit vrea să pară cunoscător şi îşi pune în cârcă tradiţia grea a teatrului cu T mare... Isteria, aici, se naşte când te legi de clasici. Mai mereu se găseşte cineva care să te urecheze pentru prea multă originalitate... Cred că eu am ars nişte etape foarte repede, iar zona aceea de provocare pură am epuizat-o cumva. Deşi nu prea ştiu care e acea zonă. Atâta timp cât fac mişto de ipocrizie şi intoleranţă, vor fi rânduri întregi de spectatori care or să refuze să guste arta mea. Aceştia se vor ridica indignaţi şi vor părăsi sala de teatru spre deliciul meu nesfârşit. Este provocator să te amuzi de ipocrizia unei societăţi? Deloc. 

Ce înţelegi prin „provocare pură”?

Pe când încă citeam cu seriozitate ceea ce se scria despre munca mea, mă tot loveam de propoziţii în care se zicea că provoc sau şochez. M-am deghizat în spectator, cu speranţa că voi detecta din sală măcar semnele provocării, elementul-şoc. N-a funcţionat. Am apelat la un external eye, al cuiva care îşi trăieşte la extrem viaţa. A adormit în timpul spectacolului cu external eye-ul închis, evident... Provocarea poate fi planificată. Până în cel mai mic detaliu. Asta însă e pentru oamenii care îşi planifică viaţa, munca. Nu e cazul meu. Pot însă să afirm că, acum, cu Năpasta, la TNB, am şansa să enervez din nou, o şansă frumoasă de altfel, şansa să divizez lumea teatrală, dacă mai e ceva de divizat în ea. Desigur, unii vor mima indiferenţa, însă eu ştiu prea bine că, atunci când vor ajunge acasă, vor lua ceaiuri calmante sau ierburi relaxante.

La Trei surori, de la Sf. Gheorghe, mulţi nu s-ar fi revoltat dacă ţi-ai fi scris singur textul şi l-ai fi „cruţat” pe Cehov.

Mai degrabă eu am fost revoltat observând că lumea bună a teatrului ignoră faptul că, în spatele cuvintelor, orice artist cu imaginaţie are dreptul să inventeze o lume. Iar revolta mea a fost singura care a contat. Practic, Trei surori mi-a adus contracte în afară, cel mai recent la München, şi multe participări la festivaluri. Acum o să spun că o parte din acel spectacol mi se pare ridicolă. Şi sunt sigur că e singura parte care le-a plăcut celor care m-au înjurat cu gândul sau cu fapta. Nimeni nu a ştiut însă că eu nu văzusem altă variantă de Trei surori vreodată. Nici până atunci şi nici de atunci. Mi se părea că e singurul mod în care piesa lui Cehov poate fi pusă în scenă. Acum nu mai cred la fel. Cred că mai există încă o versiune valabilă. O am deja în cap.

Spui într-un interviu că întotdeauna simţi nevoia să „bulversezi orizontul de aşteptare”...

Când îţi cunoşti pu­blicul, îţi este uşor să-i distorsionezi orizontul de aşteptare, dar când mergi într-o altă ţară, pe care n-o ştii şi nici teatrul de acolo nu-l cunoşti, nu îţi mai permiţi asta. Atunci încep palpitaţiile, angoasa. Te documentezi prin cafenele, vezi care e gradul de blazare al societăţii respective, dacă mai e ceva de făcut, vezi câte hoarde de avangarde au trecut peste ei şi dacă mai au orgasm la ceva nou sau freaky, vezi dacă salivează la vintage sau la comunism şi tot aşa. După ce te-ai lămurit cu toate astea, faci ce ştii cel mai bine să faci. Să fii tu însuţi.

Ai reputaţia că lupţi împotriva clişeelor cu orice preţ. Răsturnarea unor clişee nu  instaurează alte clişee?

Desigur, dacă lupţi cu aceleaşi arme întotdeauna. Uneori, însă, ne jucăm cu clişeele, cu locurile comune. E o plăcere mare în asta. Sunt oameni care-mi spun că mă repet, sunt cei care nu văd dincolo de semn. Dar eu îi apreciez şi pe ei. Le înţeleg neputinţa de a mă urma. În toate montările mele din secuime există un actor cu o mască de bufniţă cu năframă de ţărancă pe cap. Pentru aia nu m-a înjurat încă nimeni. Pentru că şi-au dat seama că e ostentativ acolo. Nu e o performanţă din partea lor că şi-au dat seama de asta... Şi visele noastre se repetă, şi coşmarurile. Pentru visele magnifice care se repetă suntem fericiţi, pentru coşmaruri, dacă suntem destul de conformişti, mergem la psihiatru. Cred că, de fapt, asta ar putea fi adevărata problemă a spectatorului: să vrea mereu altceva. Noroc însă cu spectatorii care vin la teatru mereu pentru acelaşi lucru...

Spuneai că imaginile tale se nasc deseori din ceea ce visezi...

Pentru un artist activ e o pedeapsă grea să se trezească şi să nu mai ştie ce a visat. Mai ales dacă e convins că visul ăla nu era unul plagiat. În ultima vreme nu mai apuc să visez mult pentru că dorm puţin. Însă ies pe stradă şi brusc aud un sunet în căştile de pe urechi. Asta mă pune pe gânduri. Şi mă gândesc: „de ce n-am şi eu o estetică, aşa, ca tot omu’, dle?”.

Declari că te bucură spectatorii „dotaţi cu echipamentul necesar” pentru a te însoţi. La ce te referi?

Nu e un echipament cultural, nici măcar unul cerebral nu prea e. E o însoţire care vine de departe. Iar acest departe nu poate fi localizat. Poate e sus. High. Sau într-o ima­gine veche pe care am văzut-o în copilărie atât eu, cât şi ei. Asta lasă urme. Un fel de madlenă. Pe care ei nu o pot oferi, acum le-o ofer eu, iar ei o gustă. Cu teamă şi poftă. Ceva gen‚ mănânc şi plâng...

Dacă ar vedea Caragiale Năpasta ta, ce crezi că ţi-ar spune?

Stai s-o văd eu întâi :) ... s-o întrezăresc măcar. Întâlnirea reală cu Caragiale ar fi ultima mea grijă :). M-am plimbat cu Lorca, m-am tutuit cu Cehov... crezi că o să mă refuze Caragiale?! 

Premiera spectacolului Năpasta va avea loc în luna octombrie, la TNB