Însemnările unui necunoscut

Din foaierul teatrului intri direct în paginile lui Dostoievski, într-o poveste simplă de viaţă, pe care regizorul Alexandru Darie a imaginat-o ca un ceremonial subiectiv. În plin realism, existenţa este mai absurdă ca oricând, iar regizorul construieşte matematic haosul vieţii, personajele intră şi ies pe uşile care încadrează culoarul-tunel ce porneşte aproape din holul teatrului, cu exactitatea unei orchestre simfonice.

Dacă se întârzie o secundă, întreaga sonoritate imagistică se face ţăndări. După această viziune de ansamblu, ochiul spectatorului este îndreptat spre scene din viaţa personajelor, cu efectul privirii prin gaura cheii. Sunt scene simultane, planuri paralele, iar meritul lui Alexandru Darie este acela de a fi găsit dozajul spectacolului şi de a fi pus fiecare actor la locul lui, astfel încât nimic nu se suprapune, totul se armonizează. 

Dramatizarea semnată de regretatul Ion Cojar (care şi începuse spectacolul), inspirată din romanul Satul Stepancikovo şi locuitorii săi, cunoscut şi cu titlul O casă de nebuni, analizează distant mai multe vieţi trăite în conacul de la ţară al unui simpatic şi trist colonel, retras într-o lume complet izolată de frământările politice şi sociale ale Rusiei în perioada începutului de emancipare a iobagilor.

Cotidianul, banalul vieții consumă existenţe măcinate de nevoia de libertate şi lipsa de spaţiu, de fuga după puţină linişte necesară pentru a putea trăi cu adevărat. Peste toată această atmosferă planează tirania lui Foma Fomici (Virgil Ogăşanu într-un rol care dezvăluie o nouă imagine a actorului), idolatrizat doar pentru că domină şi îi terorizează pe ceilalţi, ajutat de adoraţia ironic-erotică a Generălesei (Tamara Buciuceanu este o apariţie caraghioasă şi demonică). Victima acestei ierarhii este Rostanev (Mihai Constantin într-un tur de forţă la care numai actorii mari rezistă). 

Poate unora li se va părea puţin cam lung acest spectacol, conceput în modernul „stil clasic de Bulandra”, dar odată intrat în casa colonelului Rostanev, gândită de Maria Miu ca un tunel metaforic al existenţei la capătul căruia se află moartea (este colosală libertatea pe care lemnul i-o oferă acestei scenografe), simţi ceva puternic, ca o trăire existenţială, când auzi vocile călugărilor (Grupul Accoustic), deşi regizorul adaugă un strop de parodie, ca să nu luăm totul prea în serios.

Timpul nu te oboseşte, ci te pune în situaţia de a te descoperi, exact cum se întâmplă cu tânărul scriitor prin însemnările căruia curge povestea de pe scenă (interpretat  de Alexandru Potocean într-un stil simplu, cu mijloace puţine şi efect puternic, ca un contrapunct al întregului spectacol). Însemnările unui necunoscut este un spectacol modern tocmai prin faptul că e gândit să fie „anti-modern” şi nu apelează la niciun artificiu de imagine pe scenă, deşi se constituie asemenea unui tablou viu, în care suntem incluşi şi ca personaje, şi ca spectatori.

Trupa de la Bulandra face încă o demonstraţie de teatru bun, cu actori pe măsură.