Gigi Căciuleanu. D'ale noastre omenești și românești.

În Franţa, România, Chile sau Rusia, a impresionat publicul printr-un limbaj nou, unde emoţia câştigă prin gest. Luna aceasta, pregăteşte la TNB un spectacol inspirat din Caragiale. Despre D’ale noastre…, cele omeneşti, de vorbă cu Cristiana Gavrilă

Opţiunea pentru Caragiale are legătură cu acest an dedicat lui, sau e ceva care vă preocupă de mai mult timp?

De foarte multă vreme am în cap acest spectacol, cred că mă gândesc la el de când aveam vreo nouă ani. Totul a început de la o păpuşă pe care o aveam, era un Caţavencu. După ce m-au dat afară de la Şcoala de Coregrafie, din nişte motive care nu ţin de dans, dar era acel moment când se cerea o cotă de copii de origine sănătoasă, din ţărani sau muncitori, iar eu am fost considerat de origine mai nesănătoasă, am suferit foarte mult, iar ca să pot rezista fără să dansez, m-am refugiat într-un teatru de păpuşi pe care l-am inventat acasă. Aveam o Măriucă, un ursuleţ, un Sinbad Marinarul – nu văzusem niciodată desenele animate, dar am făcut un text comic cum că-i plac berea şi spanacul. Momentul maxim al spectacolului meu era întotdeauna dis­cursul lui Caţavencu. 

Pe care l-am văzut şi mai devreme în repetiţie, deci va fi în spectacol...

Într-un fel, da, am păstrat ceva de acolo. Eu jucam păpuşa Caţavencu, iar publicul era format din Măriuca, Ursuleţul, Sinbad Marinarul şi mătuşa mea. Ea mă ajuta enorm, se ocupa de figuraţie. Îi plăcea aşa de mult ce făceam eu, că mă urmărea şi, uneori, păpuşile ei cădeau, sau adormea ea. Ca s-o trezesc, o muşcam de cot. Am şi făcut un spectacol la Târgu Mureş care se chema Jungla X sau Gustul cotului. Acel gust mi-a rămas puternic în amintire. De atunci mi se trage acest chef de a face ceva cu Caţavencu. Când am plecat din ţară, m-am îndepărtat puţin, şi Caragiale n-a mai fost chiar printre priorităţile mele. Acum fac un Caragiale pe limba mea, altfel nu ştiu să-l fac. N-ai cum să traduci în alte limbi paradoxurile lui Caragiale, de genul „curat-murdar”, „Zoe, fii bărbată!”... În alte limbi, piesele lui Caragiale rămân ca o suită de situaţii cât de cât absurde. Pe undeva, chiar este strămoşul, i-aş spune, un fel de unchi al lui Eugen Ionescu. Absurdul porneşte din Miticii lui Caragiale. 

Pentru mulţi, prima piesă a teatrului absurdului este Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea...

Da, şi ca limbaj, dar mai ales ca situaţie. Toate greşelile puse special în text, cum este replica cu Garibaldi sau Gambeta, nu sunt deloc localnice, ele au o difuzare foarte europeană. Fascinaţia românului nu se opreşte la politica internă. 

În ce direcţie merge spectacolul dumneavoastră? Cât îl recunoaştem pe Caragiale şi cât pe Gigi Căciuleanu? 

Am mers spre un scenariu de teatru de animaţie. Este un spectacol ca mine, deşi nici măcar la dans nu m-am gândit anume. Am mers spre un fel de film de desen animat sau teatru de păpuşi. Aici, artiştii, dans-actorii (cum le spun eu) trebuie să ducă mai departe intenţia gestului teatral printr-o tehnică de control a corpului. Teatrul de sorginte coregrafică trăieşte situaţiile teatrale printr-un limbaj corporal. Iar coregrafia, dacă ar trebui să-i dau o definiţie acum, ar fi drumul cel mai lung şi, poate, mai ocolit între două puncte. Adică tu poţi să ajungi în celălalt punct fără a fi nevoie să faci toate mişcările, dar ar fi ca şi cum ne-am naşte şi am muri deodată, fără să mai trăim între timp. De fapt, drumul întortocheat şi imprevizibil este interesant. Aşa este acest spectacol la care lucrez, trebuie să fie unul al mecanismelor de ceasornic. Mecanism nu înseamnă mecanic, ci precizie şi fluiditate, obligatoriu împreună. Precizia poate fi mecanică, iar fluidul poate duce la haos, numai împreună au sens. Este exact ce se întâmplă la un desen animat ca Fantasia lui Walt Disney, unde mişcarea merge mai departe decât poate fi dusă ea în viaţă. Am un defileu de personaje foarte reprezentative din Caragiale. Costumele mă ajută foarte mult, am plecat de la ideea că suntem cu toţii goi, aruncaţi în furtuna vieţii. Când spun D’ale noastre, nu mă refer la cele româneşti, ci la cele omeneşti. Lui Tipătescu i-am spus Frumosul urbei, Caţavencu este Şantajistul, Zoe, Frumoasa urbei. Sunt lucruri din Caragiale, dar pot fi şi din Pirandello sau Dario Fo. 

Folosiţi un adevărat decor sonor, unde genurile se întrepătrund într-o notă extrem de modernă.

Ritmic este foarte greu, pentru că în intenţiile spectacolului timpul nu trece la fel ca în teatru, dar nici ca în viaţa de toate zilele. Dacă ar fi să dau un exemplu concret, aş zice să ne gândim la imaginea unor ilustraţii de carte, între prima poză şi poza doi trece timpul altfel. Muzica este una foarte ritmată, are două caracteristici, aş zice eu, un ritm foarte egal, o inimă care bate, şi e la fel mereu, dar ce se întâmplă cu orchestrarea, cu vocile, aduce alt suflu. În afară de nişte mici inserturi din operă, muzica este făcută de DJ Vasile. Sunt şi fragmente de muzică lăutărească, acolo m-a interesat mai mult autenticitatea, sinceritatea emoţiei. 

Simţiţi că aţi pierdut ceva din Caragiale, scoţându-l din zona cuvintelor?

Nu îmi dau seama. Însă nu am vrut deloc să recitesc Caragiale, mi-am dorit să mă întorc la imaginile care mi-au rămas în minte. Nu poţi să spui Caragiale fără a-i include pe Caţavencu, Zoe, Nae Girimea, „curat-murdar”, Mitică, Domnul Goe... Astea au rămas pe veci. Aici este marea artă a lui Caragiale. Îl recunoşti în frumuseţea mahalalei, în perfidia unui râs, în mondenităţi. Caragiale reuşeşte cu mare uşurinţă să scoată masca lui Mitică şi să-l transforme în altceva. A luat nişte bolduri şi ne-a înfipt pe toţi în insectar, de aceea nu poţi să uiţi. Înţepătura întotdeauna doare. C