Gabriel Apostol trăieşte într-o lume de păpuși și marionete

Gabriel Apostol este păpuşar. Dar şi regizor. Şi actor. Despre bucuria de a trăi în preajma copiilor şi libertatea pe care ţi-o oferă păpuşa prin care spui o poveste, într-un interviu de Cristiana Gavrilă.

Cum este viaţa unui om mare care trăieşte printre păpuşi?

Noi suntem norocoşi că suntem în preajma păpuşilor. Ele ne aduc în prezenţa copiilor tot timpul. Aceasta este şansa extraordinară pe care o avem noi, ei sunt metronomul vieţii noastre. Ei dau intensitatea trăirii noastre şi dincolo de scenă. Teatrul nu este un geam ca oricare altul, aici lucrurile se întâmplă altfel, nu te duci la muncă. Trebuie să ai sentimentul că nu te duci la serviciu, ci că te duci la teatru de fiecare dată.

Care este prima dumneavoastră amintire legată de teatrul de păpuşi?

Primele amintiri legate de teatrul de păpuşi apar foarte târziu la mine. În 1994, eram de un an angajat la Teatrul Ţăndărică şi jucam într-un spectacol, Tigrişorul Petre, un soi de călătorie iniţiatică. La una dintre repetiţii, colegii mei m-au rugat să stau în sala, la noi se întâmplă des lucrul acesta, avem nevoie de cineva din afară care să ne spună cum se vede păpuşa, ca şi cum ai avea o oglindă în faţă. Atunci am avut o revelaţie, mi-am dat seama că spectacolul în care jucam eu era spectacolul pe care îl văzusem eu în clasa întâi, când am mers la Ţăndărică.

Cum aţi ajuns să alegeţi meseria aceasta?

Nu ştiu, poate ea m-a ales pe mine de fapt. Înainte de ‘89, mi-am dorit foarte mult să intru la IATC şi am dat de mai multe ori la actorie. În ‘90, mi-am depus dosarul la actorie, iar după înscriere, am aflat de o secţie nouă de păpuşi-marionete. Într-o fracţiune de secundă mi-am schimbat opţiunea, nu ştiu cum şi de ce s-a întâmplat acest lucru. De atunci nu am mai părăsit şcoala, după absolvire domnul Cristian Pepino m-a invitat să fiu asistentul lui. Am avut o experienţă deosebită la sfârşitul anului I, când după examenul de actorie, unul dintre profesorii mari m-a întrebat de ce vreau să fac păpuşi, pentru că mi se potriveşte mai bine actoria şi aş putea să mă transfer. Dar nu am vrut, atunci am realizat că la mine actoria era doar anticamera păpuşăriei.

Păpuşa este o prelungire a actorului din spatelei ei, o dedublare, un fel de a se ascunde? Cum o simţiţi?

Poate fi o prelungire, poate fi o dedublare, ea poate fi orice. Poate fi un alter ego sau poate fi un personaj cu nişte calităţi şi nişte defecte pe care tu nu ţi le-ai recunoaşte niciodată. Poate fi un inamic, dar tu trebuie să-i dai viaţă, începe să facă parte din tine.

Toate defectele şi calităţile umane pot fi foarte uşor arătate prin intermediul unei păpuşi, atât copiilor, cât şi adulţilor. Limitele fizice ale unei păpuşi sunt nemărginite şi asta m-a fascinat întotdeauna. S-ar putea să pară pretenţios, dar aventura păpuşarului începe cu reprezentarea mentală a personajului. Înseamnă că în clipa în care am în mână o bilă, care reprezintă un cap de om, sau o păpuşă complexă, care poate să fie Cenuşăreasa sau alt personaj, eu trebuie să îmi construiesc mental reprezentarea caracterului acelui personaj. Dacă îl întorc puţin spre stânga, eu-păpuşarul trebuie să ştiu ce înseamnă asta în sală. Sunt conştient de ceea ce sugerează caracterul meu, fără să privesc personajul neapărat.

Aşa începe şi păpuşa să trăiască pentru sală. Feedbackul publicului eu îl trăiesc organic, tocmai prin această reprezentare de care îţi vorbeam. Eu chiar dacă nu mă văd, trăiesc totul alături de păpuşă. Acesta e felul meu de a face păpuşărie. Lucrăm cu reprezentări care sunt în afara noastră, iar ca să trăiască intens, trebuie să fie mult mai vii decât un om.

Aţi făcut teatru cu păpuşi pentru adulţi... Nici mai mult, nici mai puţin decât Faust…

Da, o adaptare foarte, foarte liberă după Goethe şi Marlowe, pe care am realizat-o împreună prietenii mei din teatru, Ioan Brancu şi Mariana Zaharia. Împreună am făcut tot ce înseamnă acest spectacol: scenografie, păpuşi, costume, ilustraţie muzicală, regie.

Am aflat lucruri noi, am avut o dată sala plină cu liceeni, despre care ştim foarte bine cum sunt. Au o părere despre orice, chiar dacă nu au argumente convingătoare. Pentru ei sunt importante noţiunile „acum” şi „aici” şi faptul că sunt stăpânii lumii. Şi e normal să fie aşa la această vârstă. Ei bine, acest public a fost extraordinar, au sorbit fiecare moment din reprezentaţie, iar la final erau foarte emoţionaţi.

Se spune despre generaţiile de copii că sunt foarte diferite între ele. Cum sunt copiii de astăzi?

Totul se întâmplă foarte repede astăzi, informaţia vine din toate părţile şi te asaltează, îţi trebuie o fire foarte atentă. Copiii care vin la teatru constant se dezvoltă mult mai frumos spiritual. Îşi educă emoţiile, îşi descoperă un mod de a comunica cu ceilalţi, învaţă ce înseamnă celălalt de lângă el, pentru că trăiesc emoţiile împreună. În fond, teatrul asta e.

Există acest ritm al generaţiilor de care trebuie să ţii cont, altfel copii se plictisesc şi nu reacţionează aşa cum ţi-ai dori. Spectacolele trebuie să fie mai alerte, cu un decupaj mai rapid, concurăm cu jocurile de calculator. În schimb, există nişte lucruri care nu se vor modifica niciodată, ceea ce este profund uman, emoţia şi trăirea directă.

Asta are teatrul în plus. Aceste lucruri nu pot fi accelerate şi nu au limite. Când mă bucur de ceva, mă bucur şi punct. În ultima vreme, noi, creatorii de teatru de păpuşi, am încercat să consacrăm un alt termen: teatru de animaţie. Defineşte mai bine genul de teatru care se întâmplă astăzi. Copiii îşi doresc şi altceva acum, vor să vadă şi actorul care mânuieşte păpuşa. Aici mai intră şi teatrul de obiecte, care nu se include la fel de bine în definiţia teatrului de păpuşi.

Dacă ar trebui să alegeţi acum o poveste de care are nevoie publicul de astăzi, care ar fi aceea?

Este o poveste foarte frumoasă pe care eu am montat-o deja, o poveste ţigănească. Povestea unui copil dintr-o familie de ţigani săracă. Îl cheamă Ciorică. Tatăl lui era potcovar, iar pe patul de moarte îi cheamă pe rând pe cei treisprezece copii ai lui şi le lasă câte ceva. Când ajunge Ciorică, nu era nimic de lăsat. Tatăl îi spune: „Ţie, Ciorică, îţi voi lăsa herghelia mea de cai verzi pe pereţi.” Şi pleacă în lume să-şi ia averea pe care i-a lăsat-o tatăl său. Descoperă palatul unde locuiau caii verzi pe pereţi, toţi îi îndeplinesc câte o dorinţă, iar el vrea să aibă din ce în ce mai mult. Află de fiecare dată că a fi ceva important şi a avea mulţi bani nu înseamnă că eşti fericit. Ultima dorinţa este să ajungă acasă la fraţii lui. Este o poveste pe care n-o ştie multă lume şi pe care cu toţii o ştim de fapt.