Felix Alexa şi Marius Manole, o poveste în opt spectacole

Cum a început colaborarea voastră?

Felix Alexa: Îmi amintesc perfect când l-am văzut prima dată pentru că m-a impresionat foarte tare, era într-un spectacol de la Brăila, Drept ca o linie. Avea ceva ce întâlneşti foarte rar pe scenă, un amestec de poezie, candoare, dramatism. Juca foarte intens şi fin.

După zece ani şi-a păstrat acele date?

F.A.: Nu numai că şi le-a păstrat, ele s-au intensificat, a reuşit să-şi păstreze candoarea. Cu timpul, pierzi ceva din candoare, dar Marius a luptat mult să-şi păstreze această candoare, esenţială pentru orice actor. La fineţea şi rigoarea jocului, s-a adăugat experienţa, care contează în profesia noastră. Marius a avut şi noroc. Eu, cel puţin, am încercat să-i dau de fiecare dată roluri diverse care să-l provoace şi care să-l ajute să se dezvolte ca artist. După atâtea spectacole împreună şi, îndrăznesc să spun, multe dintre ele reuşite, noi ne înţelegem rapid. Uneori, nici nu e nevoie să îmi duc gândurile până la capăt. Ne cunoaştem şi ne înţelegem intuitiv, iar asta uşurează foarte mult munca la repetiţii.

Marius, tu cum îţi aminteşti prima întâlnire cu Felix?

Marius Manole: Eram după Drept ca o linie, în Festivalul Naţional, şi a venit cineva la mine şi mi-a zis că mă caută Felix Alexa. I-am zis că nu se poate pentru că nu mă cunoaşte. „Păi, tocmai, vrea să te cunoască”. Nici nu-mi puteam imagina atunci că pot lucra cu un om care face spectacole importante cu cele mai mari vedete. Între timp, m-am mutat în Bucureşti, dar nu cred că Felix ştia. Am primit un telefon de la el, dacă nu aş vrea să joc la Teatrul Naţional în Visul unei nopţi de vară. Îţi dai seama, ţi se taie respiraţia. La prima repetiţie eram răguşit din cauza stresului.

F. A.: Nu uita că ţi-am spus şi ce rol o să joci... Puck. M-am dus la Dinu Săraru, care era directorul teatrului, şi i-am zis că vreau să-l aduc pe Marius Manole, un actor de la Brăila. Nu auzise de el, dar am insistat atât de mult, încât Săraru a spus că, dacă îl vreau neapărat în spectacol, să-l iau.

M.M.: Felix m-a învăţat până şi cum să-mi pregătesc prima repetiţie la Naţional. Mi-a spus: „Ai grijă că prima repetiţie e foarte importantă, vor veni toţi să te vadă”. Era firesc, pentru că nu mă ştia nimeni. 

Ai lucrat cu regizori diferiţi. Câţiva dintre ei foarte mari... Dar te-am văzut descurcându-te şi fără regizor.

M.M.: Eu am mare nevoie de regizor, atunci când nu am încotro, mă salvez eu, cu mijloacele mele. Pot să fac asta datorită experienţei la Naţional, unde am învăţat meserie. După ce am trecut examenul greu şi solicitant din Visul..., unde trebuia să-l conving pe regizor, trebuia să-mi conving colegii... mi-a fost mai uşor.

F. A.: Pe mine nu trebuia să mă convingi, ştiam ce poţi face... Adevărul este că eu am mizat pe Manole în acel spectacol. Dinu Săraru, după vizionare, a venit la mine şi mi-a spus că „băiatul ăsta de la Brăila” este cel mai bun. Atunci i-am spus că, dacă e aşa de bun, de ce nu-l angajează. Şi l-a angajat pe loc.

M.M.: Experienţa Naţionalului m-a ajutat foarte mult, de aceea reuşesc „să mă scot” şi în spectacole slabe. Dar nu este nicio plăcere, plăcut este atunci când ai un regizor cu o concepţie, iar tu, actorul, să faci mai mult decât să nu te faci de râs. Felix, într-adevăr, mi-a dat roluri total neaşteptate, nici dacă cineva îmi tăia gâtul, n-aş fi crezut să fac vreodată Lopahin în Livada..., înainte de asta, rolul din Chip de foc a fost o provocare. Pe lângă faptul că m-a distribuit, m-a plimbat după el prin teatre diferite. Şi asta te întăreşte pentru meserie, întâlneşti oameni diferiţi, actori mari şi experienţe noi.

În ce rol, făcut cu un alt regizor, ţi-a plăcut Marius cel mai mult?

F. A.: În Inimă de câine, în regia lui Kordonskiy, era foarte bun. Eu sunt mândru când îi iese ceva, pentru că simt că am contribuit la acest drum. E talentul lui, şi e munca lui, fără îndoială, dar dându-i anumite roluri, chiar simt că am contribuit şi eu undeva la ascensiunea asta, serioasă şi constantă, pe care Marius a avut-o.

Eşti unul dintre puţinii regizori care au lansat actori tineri. Ţi se trage din faptul că eşti şi profesor?

F.A.: Faptul că sunt profesor îmi uşurează accesul în lumea studenţilor. Nu vreau să spun lucruri mari acum, însă, aşa cum eu am avut şansa de a fi invitat de Andrei Şerban la Naţional când eram încă student, apoi, ime­diat, să lucrez cu Peter Brook, consider că sunt dator să ajut şi eu alţi artişti tineri. Mă gândesc să le ofer şansa de a debuta pe scena teatrelor importante, în roluri importante, alături de actori mari. Debutul este totdeauna important.

M.M.: E ca în sport, dacă nu ţi se dă un start bun, sau dacă ai ratat startul, e greu să mai recuperezi ceva. 

F.A.: Acum să nu se înţeleagă că am făcut totul numai pentru Marius. Şi eu am avut nevoie de Marius Manole, echipa noastră a funcţionat foarte bine. În meseria asta, m-am străduit întotdeauna să fac performanţă. Uneori îţi iese, alteori, nu, dar ce cred eu că s-a pierdut la generaţia foarte tânără este chiar dorinţa de a face performanţă. Marius o are. Ştacheta trebuie ridicată sus. Simt un fel de delăsare în jurul meu, care mă sperie şi mă îngrozeşte foarte tare.

M.M.: Vezi, asta este încă o chestie pe care Felix mi-a dat-o încă de la primul spectacol. Văzându-l pe el aşa, mi-am imaginat că aşa trebuie să fie lucrurile. Totul în teatru se face cu foarte mare seriozitate. E greu să înduri trei luni de repetiţii, zi de zi, cu aceeaşi rigoare.

Nu te-am văzut în repetiţii, dar am auzit că eşti foarte exigent.

F.A.: Nu accept lucrurile făcute de mântuială şi actorii care nu se implică total. Este însă uşor pentru cei care au aceeaşi pasiune pentru teatru ca şi mine. De fiecare dată sunt aproape maniac cu seriozitatea muncii la un spectacol. Dar, să-ţi spun ceva, m-am dus la Teatrul Maghiar din Cluj, unde felul meu de a lucra nu a mai părut deloc ciudat. Ei aşa erau obişnuiţi să lucreze. Cred că democraţia prost înţeleasă şi principiul „s-o luăm uşor” pot fi moartea teatrului.

M.M.: Şi eu cred că teatrul nu se mai poate face cu boemie, pentru că oamenii nu mai ştiu să fie boemi. Actorii stăteau noaptea la cârciumă, dar a doua zi veneau la teatru şi erau extrem de buni. Nu ştiu cum reuşeau asta, poate că, atunci, nu se amesteca boemia cu neseriozitatea.

Ce te enervează cel mai tare la Felix când lucraţi?

M.M.: Mă enervează uneori, deşi ştiu că are dreptate, chiar ştiu, că atunci când întâlneşte un actor mai slab, când îl simte vulnerabil şi sensibil, îl „încalecă” foarte rău. Dar rău, rău!

S-a întâmplat şi cu tine?

M.M.: Nu, pentru că dimineaţa, la ora zece, veneam la repetiţii încărcat, bombă de energie, indiferent dacă dormisem sau băusem toată noaptea. Niciodată nu am zis că nu pot, sau că sunt obosit, sau să lăsăm că facem mâine.

F.A.: Şi eu am învăţat multe de la Marius. Am învăţat că nu prea există „nu se poate” şi că poţi să nu te plângi niciodată, oricât de „chinuit” ai fi – în sensul bun al cuvântului – dacă prin acel efort îţi iese rolul. Marius Manole e unul dintre acei actori rari care se „consumă” efectiv pe scenă, la aproape fiecare repetiție. E o plăcere să lucrezi aşa de intens.

Care sunt „pericolele” în care ar putea să pice actorul Marius Manole?

F.A.: Ce se spune „de rău” despre Manole este că joacă prea mult. Acum, există şi nişte explicaţii pentru chestia asta, unele foarte concrete, de viaţă. Dacă nu face alte lucruri din care ar câştiga bani, dar s-ar degrada ca artist, mai bine să joace mult. Iar Manole este tipul care s-ar plictisi dacă ar sta prea mult. Dar, uneori, ca actor, şi chiar ca regizor, după mai multe spectacole la rând, se uzează ceva în tine. Suntem oameni şi lucrurile încep să se amestece puţin. În ceea ce-l priveşte pe Marius, nu este un defect al persoanei, ci ţine şi de contextul în care trăim. Principalul defect al persoanei este că fumează mult. Glumesc, dar e ceva adevărat în ce spun. La cât joacă el, trebuie să-şi menajeze sănătatea. Înainte pierdea şi nopţile cam mult, acum zice că nu, dar nu ştiu dacă să-l cred... Şi mai cred că uneori ar trebui să nu mai accepte orice, şi nu mă refer numai la roluri. Fără a părea arogant, cred că unele lucruri trebuie să le refuze.