Familia Tót - Cronică de teatru

Familia Tót de István Örkeny este un pretext pentru joacă pe scenă în cel mai frumos în­ţeles al termenului – comic de situaţie, haz sănătos, accidente bine gândite, personaje ofertante şi un fior de emoţie necontrafăcută. Victor Ioan Frunză, cu imaginaţia lui ascuţită şi spirit ludic debordant, se insinuează în spectacol ca un copil mare inventiv.

Montarea căptuşeşte un parcurs scenic atât de firesc, încât ţie, ca spectator, nu îţi mai rămâne decât să te bucuri de povestea spusă cu o seriozitate şugubeaţă. La fel pare că s-a jucat şi Adriana Grand când a gândit decorul şi costumele din carton şi hârtie de ambalaj – niciodată nu aş fi crezut că există o poezie în mucava. Apoi, ca tabloul de fami­lie să fie complet, actorii te cu­ceresc deplin. George Costin (Maiorul) e ofiţerul venit la odihnă în sânul primitoarei familii – încordat ca un arc, panicos şi, la drept vorbind, nebun de legat, dar atât de candid când lipeşte cutii.

Adrian Nicolae (Tót) e capul familiei; ofiţerul de pom­pieri paşnic, aşezat, omul dintr-o bucată, mucalit sub mustaţa lui bogată şi atât de duios când nu mai vrea altceva decât un somn liniştit. Sorin Miron (Mariska) e cea mai frumoasă soţie urâtă – reţinută, docilă, mamă iubitoare, femeie din popor. Văzându-l, ai certitudinea că nicio actriţă nu ar fi fost mai potrivită decât el în acest rol.

Nicoleta Hâncu (Agika) este fetiţa cuminte, infantilă şi curioasă, iar Alexandru Ion e nebunul lucid, Poştaşul care schimbă destine – calin, trist şi luminos. Când comedia e lua­tă în serios de o echipă atât de „fa­milială”, ai „Tót” ce îţi trebuie pentru a fi sigur de un spectacol la care să mergi şi să revii cu zâmbetul pe buze. // Alina Epîngeac