Despre şcoală... ca privilegiu

Despre şcoala care nu se termină cu o diplomă, ci cu o mare dragoste şi res­pect, într-o discuţie cu Sanda Manu şi Oana Pellea.

Pe doamna Sanda Manu o cunoşteaţi dinainte de a intra în facultate...

Oana Pellea: Aveam un respect deosebit, la noi în casă numele Sandei Manu cântărea foarte mult şi era învăluit într-un abur de mare respect, şi mai purta după el şi titulatura de „cea mai severă” profesoară.

Şi acum se vorbeşte despre dvs. la fel, sunt generaţii întregi de actori care vă adoră, dar cu toţii au „pilde” despre severitatea dvs.

Sanda Manu: Eu stăteam cu un student patru ani de zile, 16 ore pe zi, de patru ori pe săptămână. E o răspundere şi o influenţare foarte mare şi reciprocă, de la mine la ei şi de la ei la mine, pentru că fiecare student este un unicat şi trebuie tratat, din punct de vedere artistic şi uman, separat... cu dreptate, cu severitate, cu indulgenţă. Nu poate exista aceeaşi măsură artistică, dar poate exista aceeaşi măsură umană. Noi, cei care facem teatru, stăm perioade mari de timp împreună, suntem ca o mare familie, şi modalitatea de comunicare artistică este esenţială, dar mai există o comunicare umană care are la bază respectul. Severitatea mea cred că venea şi din respectul pentru răspunderea pe care o aveam. A rata în această meserie este mortal.

Când vă despărţiţi de o generaţie, profesorul dedicat simte o ruptură de studentul în care a avut încredere?

S.M.: Nu există niciodată o ruptură... Amintirea care mă leagă de ei, presupunând că pleacă undeva pentru o perioadă lungă, sau minunea de a-i reîntâlni, dacă rămân în ambientul în care trăiesc şi eu, este hrănitoare, este un foarte mare dar pentru mine. Când e student, este tânăr şi mic, şi se teme de severitate, când ajunge actor mare, îmi face nişte daruri, din poziţia în care eu sunt mică şi stau în sală, iar el este pe scenă şi uimeşte pe toată lumea din jurul meu. Este o simbioză cu totul specială, este un respect reciproc. Oana, acum, este cea mai bună colegă a mea, teatrul nu are vârstă, cineva tânăr învaţă de la colegul lui de şaizeci de ani, iar acesta se uită la cel tânăr şi îl absoarbe, află despre ce este vorba acum cu universul uman. Noi lucrăm pentru oameni, pentru cei care ne sunt contemporani azi.

Mărturiseaţi că, lucrând acum cu Sanda Manu, v-aţi simţit ca într-un laborator, unde Oana Pellea era un instrument pe care Oana Pellea îl descoperea. 

O.P.: Acest lucru şi multe altele i le datorez eu Sandei. În clipa asta, mă simt groaznic de inhibată la acest interviu comun, dar probabil că trebuie să trec şi prin asta. Într-adevăr, a avut darul de a provoca un real laborator, nu a fost doar o repetiţie la o piesă, ci o „reîmprospătare” a mij­loacelor de expresie.
S.M.: Şi a mea…
O.P.: Povestea a pornit dintr-o dorinţă de-a mea şi o nevoie reală de a mă întoarce la experienţa şcolii… Puţini actori au norocul ca profesorii lor să fie într-o formă extraordinară, aşa cum este Sanda acum. Şi să aibă şi deschiderea de a redescoperi împreună cu actorul... A fost un drum foarte special.
S.M.: Actorii mari revin întotdeauna la şcoală. În meseria asta se învaţă până la sfârşit.
O.P.: Dna Sanda are un dar, folosesc un cuvânt mare, dar chiar aşa este. Există darul de a trăi în mirare. Puţini regizori mai au asta. 

Au fost momente, mă gândesc mai mult la anii studenţiei, când, cu tot respectul şi încrederea în Sanda Manu, aţi simţit că v-a făcut o nedreptate?

O.P.: Nu o nedreptate, dar a fost un moment critic, o experienţă majoră care pentru mine a însemnat extraordinar de mult. Nici nu pot să spun că l-am depăşit cum trebuia, dar faptul că m-a pus în situaţia respectivă a contat. Eram în anul doi sau trei, făceam Cehov, Pescăruşul. Pentru că ştia că nu-mi place deloc Nina Zarecinaia, am primit acest personaj. Lucram monologul Ninei, imposibil pentru mine pe vremea aceea, iar când mă urcam pe scenă detestam fragmentul acesta. Niciodată nu am avut un rol pe care să-l detest, dar monologul ăsta îl detestam. M-am dus pe scenă, nu am putut să scot niciun cuvânt şi am început să plâng în hohote. Doamna Sanda Manu m-a trimis să mă spăl pe faţă. Ţin minte că eram la Naţional, încă ştiu cum arăta şi faianţa de la baie. În spate, în oglindă, mi-a apărut doamna Sanda şi, o secundă, am crezut că o să mă mângâie pe cap şi „o să mă scape” de monologul acela. Dar, dimpotrivă, mi-a spus că acesta este momentul în care se hotărăşte dacă eu mai fac această meserie sau nu. A fost o discuţie foarte seacă, foarte directă, nu dură, dar cinstită. M-am întors în clasă şi ea mi-a spus… „acum te urci pe scenă şi spui monologul”… Şi acum îmi vine să plâng când mă gândesc la acea scenă. A fost un moment crucial să depăşesc un „nu” care mă bloca, de atunci, niciodată nu mi-am mai permis eu faţă de mine acel fel de fugă.... De câte ori mi-a fost mai greu, m-am gândit la momentul acela, şi îmi spun că, dacă atunci am putut, trebuie să pot şi acuma. E unul dintre cadourile mari pe care mi le-a făcut.

Este datoria unui pedagog să provoace astfel de momente „cruciale”?

S.M.: Nu ştiu, este modalitatea mea, dar nu sunt un pedagog, sunt doar un om care iubeşte meseria aceasta şi este felul meu de a preda. Eu sunt lângă student ca să îl provoc, dacă nu-i iese ceva nu e nicio crimă, dar totul este să încerce. La Oana, ştiam că esenţa este de luptător, nu cu ceilalţi, ci cu ea. Sunt puţini actori pe lumea asta care au cunoscut succesul pe care îl are ea şi au reuşit să se păstreze la fel de curioşi şi proaspeţi ca înainte.

Spuneaţi că vă inhibă acum prezenţa doamnei Sanda Manu la acest interviu comun. Când o ştiţi în sală, cum vă simţiţi?

O.P.: Eu o chem întotdeauna, toţi foştii ei studenţi fac asta. Ştie „materialul” şi are un ochi extraordinar, vede exact ceea ce e bine şi ce nu e bine. Şi simt nevoia să discut cu ea. Cred în sfatul ei.

Cum a fost reîntâlnirea de la Vocea umană?

O.P.: Eu simţeam că ajunsesem la un capăt de drum şi voiam o reîmprospătare.
S.M.: Am trecut prin multe piese, le-am aruncat, am aruncat şi piesa asta, dar ne-am întors la ea fără s-o iubim foarte tare. Apoi ne-am îndrăgostit de ea... şi tot aşa. Aveam însă ceva foarte important, încredere totală, umană şi artistică, una în cealaltă. Ne-am îndoit mult timp, întrebându-ne dacă publicul acceptă o piesă în care este vorba doar despre faptul că o femeie iubeşte foarte tare pe cineva şi e părăsită. Ce poate fi mai banal pe lumea asta?
O.P.: Pentru mine a fost un răsfăţ extraordinar. Plăcerea de a descoperi mereu noi nuanţe pornind de la un text mare este chiar un răsfăţ. Un laborator. Este esenţial să ai pe cineva care te cunoaşte foarte bine, cum este Sanda, şi să îţi amintească să te fereşti de anumite lucruri pe scenă. Dar cel mai mare răsfăţ a fost reîntâlnirea cu Doamna Sanda Manu.
S.M.: În teatru, descoperi şi redescoperi până la ultima suflare. Te redescoperi pe tine şi pe alţii. Asta e frumos în meseria noas­tră şi asta am făcut în laboratorul nostru.

BIO
SANDA MANU
(n. 1933). Este unul dintre cele mai importante nume ale regiei româneşti şi un cunoscut dascăl, fiind formatoarea a numeroase generaţii de actori. A absolvit cursurile Facultății de Regie a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, lucrând apoi ca regizor de teatru şi de televiziune și ca prof. univ. la IATC. A regizat aproximativ 120 de spectacole de teatru și de televiziune. A montat spectacole în teatre din Germania și S.U.A.

OANA PELLEA
(n. 1962). În 1984 a absolvit I.A.T.C. Bucureşti, la clasa prof. Sanda Manu. Între 1984–1987 actriță la Teatrul din Piatra Neamț. Din 1987  joacă la Teatrul Bulandra. Din 1999 este actor liber profesionist. A primit de mai multe ori Premiul UNITER pentru cea mai bună actriţă. În 2010, Academia Română i-a acordat Premiul Aristizza Romanescu pentru cariera teatrală și cinematografică. În 2012, Majestatea Sa Regele Mihai I al României i-a acordat decoraţia Crucea Casei Regale a României.

Galerie foto:

• 
• 
•