D’Ale Carnavalului, Purcărete și o ploaie de neuitat

O scenă aproape goală, pe jos pământ, câteva cărămizi şi un tomberon, o lumină gri, apăsătoare, ca într-o piesă de Beckett. O imagine puternică, spartă brusc de intrarea unui camion din care coboară câţiva oameni. Dacă nu ai şti la ce spectacol te afli, nimic nu ar anunţa D’ale carnavalului. Încep să organizeze strada şi scena (o zi obişnuită într-o mahala oarecare), aduc provizii pentru bucătăria unde se vor pregăti micii pentru noaptea carnavalului.

În plină comedie, dragostea se trăieşte ca în tragedie. Toate crizele Miței sunt însoţite de tunete şi fulgere, părul „electricei ploieştence” chiar fumegă în urma unei descărcări electrice. Tot spectacolul este încadrat de o ploaie continuă, nevăzută, doar auzită şi sugerată.

Luptându-se cu noroiul (şi el sugerat, câteva cărămizi puse la intrarea în frizeria lui Nae Girimea), nimic nu-i opreşte pe aceşti trădaţi în iubire să afle adevărul şi să sufere. Este sfâşietor de comică Ofelia Popii în Miţa, dându-se cu capul de un perete-oglindă, care îi schimonoseşte faţa şi îi transformă drama în caricatură.

Regizorul Silviu Purcărete a înţeles lumea acestor oameni, chinurile lor, psihologia care-i determină să acţioneze şi îi ajută să-şi rezolve viaţa, dar întotdeauna – fatalitate – o încurcă­tură se pune împotriva destinului. Există un umor nebun pe scenă, dar se înfiripă şi un altul, născut din relaţia regizorului cu personajele sale.

De aici vine şi prospeţimea spectacolului, iar replicile arhicunoscute ale lui Caragiale (textul este păstrat ca la carte), spuse de actorii Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, reuşesc să surprindă. Urmăreşte emploi-urile, dar, cu mici excepţii, reprezentările sce­nice nu păstrează tipicul în care a fost încadrat Caragiale.

Miţa întruchipează sexualitatea debordantă, iar Didina este divizată în trei prezenţe scenice – Cristina Ragos, Raluca Iani şi Serenela Mureşan –, Nae Girimea este un Gigi Amoroso de cartier în interpretarea lui Nicu Mihoc, despre care nu ai crede că poate să declanşeze astfel de drame amoroase.

Constantin Chiriac joa­­că un Pampon plin de haz, primitiv, mitocan, dar salvat de naivitatea gelosului. În Crăcănel, Adrian Matioc balansează între cochetăria de faţadă a personajului şi lipsa de fond dusă până la prostie. Iordache, interpretat de Marius Turdeanu, are energia unui Arlecchino din commedia dell’arte.

Iar atâta veselie, câtă aduce în acest spectacol Catindatul (Liviu Pancu), între durerile de măsea, magnetizarea de la carnaval şi frica de Nenea Iancu, este greu de imaginat. Cristian Stanca (Ipistatul) şi Pali Vecsei (chelnerul) sunt două prezenţe stranii, cel din urmă privind cu distanţare haosul aces­­tei nopţi a geloziilor.

Actorii sunt ajutaţi şi de cos­tumele lui Dragoş Buhagiar, c­are în carnaval devin sursă de comedie. Spaţiul pe care îl gândeşte scenograful este mai mult sugerat decât arătat, scena pare desenată, nu construită. Singurul lucru neargumentat până la capăt în viziunea lui Purcărete rămâne finalul cu cele trei Didine. Distribuie replicile, şi personajul – de altfel chiar din scriitură schematic – se dezarticulează.