Costina Ciuciulică - Mirosul, culoarea şi gustul tihnei

Chestionarul nostru despre amintiri i-a răscolit memoria simţurilor. Ne povesteşte despre mirosul, culoarea şi gustul tihnei, într-o fărâmă de copilărie al cărei personaj este chiar ea.

Care sunt cele mai puternice lucruri pe care ţi le aminteşti din copilărie?

Sunt lucrurile pe care le port cu mine zi de zi. Lucruri care reprezintă fundamentul a ceea ce sunt sau voi fi. Copilăria mea înseamnă curtea şi casa în care m-am născut, şi am copilărit la ţară, în mijlocul Dobrogei toride, cu vânt fierbinte vara şi asfalt încins (încă mai simt mirosul ăla), pisicile pe care le chinuiam, de drag, încercând să le facem să meargă în două picioare, copiii de pe stradă, cu care mă jucam până seara târziu de-a v-aţi ascunselea în tufele de narcise de pe marginea drumului. Copilăria mea înseamnă cerul greu de atâtea stele şi culori, cum n-am mai văzut nicăieri niciodată, şi credinţa mea de copil că dincolo de acest cer e o altă lume în care trăiesc domniţe în palate fermecate şi pentru care cerul ăsta atât de frumos nu e cer, ci apa pe care se plimbă în bărci luminate.

        Copilăria mea e mirosul de fân uscat pe care îl aduceam acasă în căruţe, la apus, culcată cu capul în poala mamei şi cu ochii pironiţi pe cerul meu portocaliu. Dar, mai ales, copilăria mea înseamnă mama şi tata şi cinele întotdeauna împreună, şi nucile coapte în sobă, când se lua curentul (în perioada în care eram forţaţi să facem economie naţională). Mai înseamnă bunica mea, cu care rămâneam când mama era la şcoală (fiind învăţătoare) şi blândul meu bunic, pe umerii căruia mă căţăram fără ca el să spună un cuvânt de supărare, mirosul de cozonac din casa, în timpul Crăciunului, şi copacii văruiţi în alb, de Paşte, babele care umblau ca bezmetice cu „împărţituri” la casele vecinilor, mirosul de fum, de struguri şi de nuci al toamnei şi mirosul răscolitor al primăverii... Asta este copilăria mea, un pic cam romanţioasă, dar, ce să-i faci, nu ne putem nega fiinţa.

Dacă ai putea să retrăieşti un moment de atunci, care ar fi acela?

Mi-e greu să aleg. Copilăria mea nu e plină de evenimente excepţionale, în sensul în care s-ar aştepta un cititor. Aş retrăi însă, oricând, una dintre zilele tihnite ale copilăriei mele (căci tihna e ceea ce pierdem acut odată cu „maturizarea”). De exemplu, îmi amintesc cum într-un an, la începutul vacanţei de iarnă, pentru că luasem note bune în trimestrul abia încheiat, mi s-a organizat, fără prea multă pompă, un fel de city break (cum am spune astăzi). Mama şi tata erau tineri şi sănătoşi, şi zâmbeau des, în casă era cald şi mirosea a prăjituri. Am plecat cu tata (cred că era duminică) la teatrul de păpuşi din Constanţa.

Tata avea mâini mari şi calde, în care mâinile mele de copil se încălzeau ca într-un căuş. La întoarcere, pentru că nu putea niciodată rezista rugăminţilor mele, mi-a cumpărat un set de viniluri cu poveşti, nuga cu miere, pe care am avut voie s-o mănânc pe stradă (cu mama lucrul ăsta n-ar fi fost posibil – ştiţi, nuga cu miere e foarte lipicioasă şi deseori lasă pete dezgustătoare pe paltonaş). Acasă prânzul era pregătit, iar ceea ce mirosea atât de plăcut la plecare s-a dovedit a fi inconfundabilul tort de cicoare al mamei, special pentru o zi tihnită de neuitat. Aş vrea să retrăiesc astăzi sentimentul de linişte şi de soare în mijlocul iernii, doar că acum am învăţat că totul are un preţ. Acum, noi plătim preţul, atunci, erau ei, părinţii, care o făceau pentru noi.

Ce poveste te-a impresionat cel mai tare în copilărie?

Ţin minte că am plâns mult când am citit Fetiţa cu chibrituri. Era prima dată când o poveste nu se termina frumos, aşa cum eram obişnuită.

Ce îţi doreai să te faci când vei fi mare?

A fost o vreme când spuneam că îmi doresc să fiu astronaut, neştiind prea multe lucruri despre ce înseamnă. Ştiam doar că are legătură cu un fel de călătorie printre stele. Dar asta n-a durat mult şi mi-am dorit să fiu „artistă”, şi asta însemna să spun poezii şi să cânt.

Ştiu că ai fost o perioadă învăţătoare.

Fiecare zi petrecută în clasă, cu copiii mei, era o sursă infinită de informaţie şi o responsabilitate covârşitoare. Fiecare zi îşi avea momentul sau momentele ei marcante, prin simpla veridicitate a ceea ce se întâmpla. Asistam şi luam parte la permanenta transformare a unor personalităţi, participam la crearea unor trasee de viaţă. Şi asta era fascinant. Nu există nimic mai marcant decât asta.

Galerie foto:

• 
• 
•