Conul Leonida faţă cu reacţiunea - Cronică de teatru

Drept e că românul se pricepe ca nimeni altul la fotbal şi politică. De ce am fi noi, care le ştim pe toate, dispuşi să îl ascultăm pe bătrânul Leonida cocoţat în vârful patului?

Silviu Purcărete îşi foloseşte încă o dată imaginaţia cu umor şi inteligenţă, reuşind să transforme dialogul nocturn în prilej de surprize. Finalul îl ştim cu toţii şi nu ne mai uimeşte că „A fost lăsata, secule!”
Regizorul o ştie prea bine şi are grijă să ne ofere motive de a mări ochii a mirare pe tot parcursul celor 60 de minute.

La efectul „wow” a contribuit substanţial scenografia „vie” a lui Dragoş Buhagiar, care face ca într-adevăr şi nimica să mişte, în acordurile în crescendo ale muzicii lui Vasile Şirli. Spectacolul este atât de neaşteptat şi de proaspăt, încât îi diminuez din farmec numindu-l original sau inovator. Nu vreau să devoalez nimic pentru că jumătate din bucuria vizionării constă în elementul surpriză, care devine laitmotiv.

Actorii transformă în realitate acest univers oniric fabulos. Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc intră în scenă în lumina spoturilor puternice, îmbrăcaţi în costume de gală. El ne povesteşte savuros la microfon de Garibaldi, iar ea îl confirmă cu mândrie maternă. Întregul spectacol putea continua aşa. Relaţia scenică, firescul dobândit prin experienţă, gradarea impecabilă, nuanţarea precisă şi acel ceva în plus care îi face pe amândoi cei mai buni în ceea ce fac.

Lejeritatea cu care se joacă Victor Rebengiuc, felul în care dantelează orice intenţie şi impresia că altfel nici nu s-ar putea – ţin de rasa profesională pe care o are. Subtilitatea replicii, combustia spontană şi gândul limpede din spatele oricărei acţiuni scenice – aşa face Mariana Mihuţ ca Miţa Baston din filmul lui Lucian Pintilie să evolueze în personajul de azi. Conul Leonida faţă cu reacţiunea, de la Teatrul Naţional, este o delectare pentru orice spectator dornic de comedie rafinată. Râzi în hohote, eşti surprins şi aplauzi „dream-teamul” teatrului românesc.