Ce zile frumoase! la unteatru

În piesele lui Beckett, această trecere pare egală, ca un fir de nisip care acoperă destinele şi îngroapă viaţa în sentimentul disperat că nimic nu se va întâmpla niciodată. Însă personajele lui nu încetează să aştepte. Sunt cei mai perseverenţi oameni în întâmpinarea morţii. Pentru că mai rea decât moartea este plictiseala, în forma ei cea mai dramatică, aşa cum se întâmplă şi în Ce zile frumoase!. Orice speranţă spre altceva este amputată. Imobilitatea capătă materialitate, corpurile sunt îngropate din ce în ce mai mult în pământ, zi de zi, centimetru cu centimetru. Nişte vii morţi îşi târăsc viaţa de nicăieri către niciunde.

În spaţiul mic de la unteatru, în toropeala unei seri de vară, aceste gânduri beckettiene au prins formă şi o energie care trece spre public în multe dintre momentele spectacolului. Winnie (Sabrina Iaşchevici) şi Willie (Ionuţ Vişan) trăiesc însingurarea în cuplu şi ratarea de unul singur. Drama se consumă într-o risipă de cuvinte, rostite de Winnie cu voluptatea omului resemnat, care se încurajează sau se convinge vorbind, povestind cu disperare banalităţi întrepătrunse de esenţa existenţei la care nu are acces. Sabrina Iaşchevici susţine acest text greu şi îi recunoaşte sensul. Chiar dacă sunt momente când textul porneşte înaintea actriţei, şi pare doar o rostire „ca la teatru”, în cea mai mare parte a spectacolului, actriţa descoperă forţa cuvântului şi şi-o asumă cu curaj. Exerciţiul acesta trebuie să stârnească admiraţia, dacă ne gândim la complexitatea discursului şi la faptul că şi piesa, şi spectacolul se constituie ca un monolog.

Poate că regizoarea Sânziana Stoican ar fi trebuit să folosească mai mult prezenţa mută a lui Willie. Centrat pe cuvinte, spectacolul nu manipulează tăcerea, iar, uneori, absenţa cuvântului şi prezenţa anchilozată şi neputincioasă a soţului ar fi întărit construcţia.

Galerie foto:

• 
• 
•