Best of 2012. Scena. 2012

Un top, asumat subiectiv, cu momentele „grele” ale anului 2012.

Hedda Gabler
Dacă am face un sondaj printre oamenii de teatru, probabil mulţi ar spune că Hedda Gabler este o dramă burgheză, iar Ibsen, un autor de un realism datat. Multe dovezi scenice pentru a-i contrazice nu există, în ultima vreme, dramaturgul norvegian a fost destul de ocolit de regizori (probabil victime ale aceleiaşi gândiri). Hedda Gabler, montată de Andrei Şerban la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, unde regizorul a scos piesa din orice clişeu, abordând o lectură proaspătă, curajoasă, comică şi tragică, motivată până la ultimul detaliu, contestă aceste lucruri într-o viziune actuală, arătând un Ibsen de o modernitate neîndoielnică. În Sala Studio a teatrului, într-un spaţiu intim (cum se întâmplă şi în Strigăte şi şoapte), gândit în verde şi roşu, conceput cu stil şi simplitate, spectatorii chiar intră în casa Heddei Gabler şi a lui Jörgen Tesman, urmărind mica lor dramă de cuplu şi marea lor dramă psihologică. Pe aceasta din urmă plusează regizorul şi ea devine cheia întregului spectacol.

Călătoriile lui Gulliver
Călătoriile lui Gulliver, exerciţii coordonate de regizorul Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu, dezamăgeşte întru totul aşteptările celor mai mulţi dintre spectatori. Şi dintre cronicari. Spectacol de imagine? Poate fi considerat şi aşa. Actorii sunt minimalizaţi? Doar dacă gândim actoria ca pe tirade de text. Toate exerciţiile sunt pornite din improvizaţiile lor.
Trădează textul? Îl dezvăluie în zona lui cea mai ascunsă şi rămâne fidel lui Jonathan Swift în profunzime. Silviu Purcărete face o cutremurătoare destăinuire despre destinul umanităţii într-un spectacol puternic senzorial, care combină mijloacele teatrului de imagine cu tehnici luate din teatrul de păpuşi, cu o scenografie foarte plastică. Şi o trupă care răspunde cu exactitate improvizaţiei din care s-a născut reprezentaţia.
Pentru acest spectacol, regizorul Silviu Purcărete a fost distins la Festivalul de la Edinburgh cu Premiul „Herald Angel”.

Două loturi
Succesiunea de ghinioane a lui Lefter Popescu trimite cu gândul la ideea unui destin implacabil sau o glumă tristă pe care „cineva” o repetă cu noi la infinit. Când depăşeşte normalul, ghinionul stârneşte milă, apoi groază. Acesta este traseul pe care îl alege Alexandru Dabija pentru Două loturi. Scoate cazul Lefter Popescu din zona umorului imediat, şi îl îmbracă în hainele unui filon metafizic, unde fatalitatea naşte tragedia. Sau viceversa. Fatalitatea, destinul sau un bancher… ne trag pe sfoară.
Spectacolul lui Dabija de la Teatrul Naţional Bucureşti demontează clişeele despre Caragiale şi alunecă spre expresionism, existenţialism, tragic, umor negru. „Cel mai mare dramaturg necunoscut”, cum îl numea Eugène Ionesco pe Caragiale, este arătat în datele lui universale. Şi paradoxale.

Conul Leonida faţă cu reacţiunea
În anul Caragiale, mulţi regizori au simţit nevoia să se ia la trântă cu dramaturgul şi să arate cât de contemporan este. Nu-i cazul lui Purcărete. După D’ale carnavalului, de la Sibiu, acum a montat la Naţionalul bucureştean, Conul Leonida faţă cu reacţiunea. Amândouă spectacolele denotă o prospeţime a textelor şi o noutate a limbajului.
Sociologul Caragiale porneşte pe urmele fandacsiei, iar psihologul Purcărete îl secondează atent, dezvăluind împreun­ă mecanismul lui „şi nimica mişcă”. Şi tocmai în spectacolul lui, totul este în mişcare, obiectele o iau razna (scenografia Dragoş Buhagiar), realitatea este deformată de spaimă, cei doi fabulează politica după sistemul revistelor de paranormal, iar Safta moare într-o fericire erotică.
Când crezi că s-a spus totul, spectacolul începe din nou, în alt fel. Şi doar Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc te pot convinge să vezi un spectacol, răsturnat şi el, de două ori, în aceeaşi seară.

Galerie foto:

• 
• 
• 
•