Trei actriţe înalte - teatru alternativ

Acest moment de luciditate retrospectivă este pentru Edward Albee pretext pentru portretul unei femei puternice în piesa Trei femei înalte (Premiul Pulitzer, 1994). Modelul personajului este mama adoptivă a autorului, iar piesa, scrisă după moartea ei, redă relaţia dificilă dintre mamă şi fiul gay.

Unul dintre cele mai noi spaţii teatrale din Bucureşti, unteatru (situat în spatele clădirii CEC din Calea Victoriei) riscă un spectacol cu o adaptare după acest text. Riscul ţine de dificultatea piesei, care analizează simfonic psihicul feminin: personajul este separat în trei entităţi la vârste diferite, 26, 52 şi 91 de ani, ultima aflată pe patul morţii. De fapt, proximitatea morţii generează introspecţia şi un discurs care patinează de la realism la pseudo-realitate.
Cele trei ipostaze ale personajului se identifică întâi sonor într-o scenă care se petrece complet în întuneric. Se aud doar vocile lor, una gâjâită şi manipulatoare, alta aspră şi puternică şi o a treia, piţigăiată. În timp ce scena se luminează, ele capătă trupuri. Astfel, vocile interioare ale muribundei se materializează, rememorează subiectiv şi dilematic o lungă existenţă provocatoare, cu momente de amărăciune, pentru a căuta apoi posibile fericiri.
Ultima frază rezumă resemnat o viaţă: „Ăsta e cel mai fericit moment. Când se termină totul. Când ne putem opri”. Meritul major al spectacolului constă în interpretare. Prea tinere pentru personajele lui Albee, actriţele recurg la compoziţie. Bătrâna (Cristina Casian) joacă şmechereşte pe cartea demenţei, alternând-o cu episoade de luciditate amară, înnebunindu-le amuzată pe celelalte două, în special pe cea matură (Florina Geznea), sufocată de nefericire. Cea tânără (Nicoleta Lefter) este o Colombină dezarticulată, ca şi cum dezechilibrul interior s-ar fi exteriorizat. Toate actriţele sunt suficient de „înalte” pentru personajele pretenţiosului Edward Albee.