Carnaval în două viziuni: Alexandru Tocilescu şi Alexandru Darie

În această stagiune, Alexandru Tocilescu şi Alexandru Darie vor începe repetiţiile la două spectacole cu D’ale carnavalului. Tocilescu la TNB, iar Darie la Bulandra.

Veţi monta D’ale carnavalului, alegerea dumneavoastră are vreo legătură cu faptul că va fi anul „Anul Caragiale”?

Alexandru Tocilescu: Nu neapărat. Eu i-am povestit odată lui Caramitru cum aş vrea să fac D’ale carnavalului şi el s-a ţinut de mine cu spectacolul ăsta. I-am zis şi de Scrisoarea pierdută, pe care aş putea s-o refac într-o lună, dacă vrea...

Alexandru Darie: Nici la mine nu are nicio legătură cu Anul Caragiale.

V-aţi gândit ce actori alegeţi pentru D’ale carnavalului?

A.D.: Încep repetiţiile în octombrie, dar distribuţia nu este definitivată, încă lucrez la ea... Dacă tot avem trupa asta bună la Bulandra, mi-aş dori ca majoritatea distribuţiei să fie formată din actori importanţi din teatru. Pe lângă personajele importante din piesă vor mai fi şi multe alte personaje şi nu mă refer numai la scena carnavalului, este o lume întreagă în care spectatorul intră. Aici voi vedea în ce măsură actori buni de la noi vor vrea să facă şi aceste roluri mai mici, episodice. Scenografia o face Octavian Neculai.

A.T.: Nu am hotărât încă nimic, doar pe Caramitru ştiu că-l vreau în rolul lui Nae Girimea. Am schiţele de decor făcute de Vanda şi Şerban Sturdza, la restul mă voi gândi când mă apuc de spectacol.

În ceea ce-l priveşte pe domnul Tocilescu, nu m-a surprins că montează D’ale…, dar pentru A.D. m-a mirat puţin. N-aţi mai montat până acum Caragiale?

A.D.: Eu nu am vrut să montez multă vreme Caragiale. Am avut o încercare de care nu ştie nimeni. La Oradea, după ce am făcut primul meu spectacol (Jolly Joker de Tudor Popescu, 1985 n.r.), am vrut să montez Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea. Şi aveam o idee pentru vremea aia sub Ceauşescu, voiam să-l fac într-un apartament comunist, cu televizorul dat pe bulgari sau pe unguri, cu bătut în calorifere, cu tăiat de curent şi alte nenorociri care se întâmplau atunci. Ăştia doi aflau despre revoluţie de la Duna TV.

A.T.: Şi eu am vrut ceva foarte asemănător, numai că nu era un apartament, era fostul living al casei lor boiereşti, împărţit de muncitori cu pereţi de PFL. Şi se uitau cu televizorul dat la maxim la Kojak. Era gândit foarte pentru epoca aia. Doar că eu mai ziceam că a murit Trahanache, şi Zoe s-a luat cu Tipătescu, iar acum au ajuns la adânci bătrâneţi. Ei doi erau personajele din Conu’ Leonida.

A.D.: Dar ideea asta a mea despre Conu’ Leonida venea după ce mi se interzisese primul spectacol şi, atunci, Mircea Bradu, care era director la Oradea şi care m-a susţinut, mi-a zis că nu ar fi recomandat. Am fost de acord cu el, mai ales că am simţit cum nu mă lasă textul să fac asemenea adaptări, lucru pe care tu, şi nu mă apuc să-ţi fac acum complimente, ai reuşit să-l mişti cu Scrisoarea pierdută, la Naţional. Acum, şi textul din O scrisoare pierdută cred că e mai permisiv, după câteva lecturi la Conu’ Leonida am simţit că mă izbesc de un zid.

Scrisoarea dvs. era un spectacol mai mult decât îndrăzneţ. Credeţi că a reuşit să-l mişte puţin pe Caragiale din felul tradiţional în care este privit?

A.T.: Mă cam îndoiesc. N-am văzut nimic după aceea care să meargă mai departe, adică să îndrăznească mai departe de atât. Să preia tupeul din acel spectacol. Dar lucrurile se vor decanta în timp. Eu, sincer, nu-mi pot imagina cum se poate monta Caragiale altfel decât strict contemporan. Ca să fac critica unei societăţi care se repetă la xerox, altcândva decât atunci când se întâmplă spectacolul, mi se pare foarte ciudat. Piesa urlă singură după contemporaneitate, pentru că aşa e ea.

Ce v-a chemat spre D’ale... acum?

A.D.: Ca structură, mi se pare cea mai frumoasă, cea mai interesantă piesă a lui Caragiale. Cea mai ascunsă, într-un fel. Noi ne-am povestit unul altuia cum vrem să facem spectacolele. După mine, este cea mai puţin înţeleasă piesă a lui Caragiale. Eu, după ce am văzut Scrisoarea lui Toca, ştiu că nu-mi reveneam, era lovitură după lovitură, în sensul că mă surprindea şi, în acelaşi timp, nu era nimic schimbat. De curând am citit o carte scrisă de un francez, despre Ferdinand, iar portretul pe care-l face politicienilor români este înspăimântător de asemănător cu ce se întâmplă azi. Nu s-a schimbat absolut nimic din secolul al XIX-lea şi până în contemporaneitate. Pe linia mentalităţii, a subconştientului colectiv, nu s-a schimbat în poporul român nimic.

Îl vedeţi pe Caragiale atât de localizat doar în spaţiul românesc?

A.T.: O scrisoare pierdută a avut cel mai mare succes în Grecia. Grecii sunt la fel.

A.D.: Mi-a povestit cineva că a văzut un spectacol cu o trupă din Canada, chiar în perioada alegerilor lor. Şi spuneau că vai, ce seamănă. Eminescu, contemporanul lui Caragiale, spunea că devii mai universal, cu cât eşti mai particular. Ca să revin la D’ale carnavalului, acolo există un nucleu de gândire care este aproape intraductibil. Ea poate fi o piesă prezentată şi-n America, dar este foarte legată de mentalul românesc. Aici ne apropiem de o anumită formă de subconştient, pe care l-aş numi chiar naţional.

A.T.: Şi eu cred că omul-român este prezentat în D’ale carnavalului mai viu, mai adevărat şi mai urât mirositor ca în oricare altă piesă. Dacă în Scrisoare era vorba despre politica la români, aici este prezentat omul, simplul cetăţean. Înmulţirea cu doisprezece sau cu paisprezece a Cetăţeanului turmentat care, oricând, poate fi oricare dintre personajele din D’ale carnavalului. El, cu toată structura lui, cu naivitatea, prostia, beţia. El e alegător, el e apropitar. Suntem acest micuţ personaj, omul de rând, cu gândurile lui, cu problemele lui, pasiunile, viciile etc. Este o oglindă fixată pe popor, pe partea cea mai banală, pe omul-număr. Ăştia suntem. De aceea m-a interesat piesa asta, povestea este o prostie, nu are nicio importanţă. Important este cum trece evenimentul peste români, de aceea am schimbat contextul istoric. În spectacol vreau să fotografiez raportul între cetăţeanul român şi lumea cu ale ei. Că istoria asta se întâmplă într-un anumit moment este numai bun pentru a dilata, a lărgi obiectivul. Prin prisma evenimentului pot să văd reacţia cetăţeanului x. Acesta este mobilul meu pentru acest spectacol şi chiar comentariul meu despre neamul din care, uneori, fac parte. Foarte importantă este cartea Ioanei Pârvulescu, Caragiale şi presa, unde găseşti vorbele lui Caragiale în articole. El a luat faptele din ziare şi le-a pus în piese.

Şi Mircea Ghiţulescu, în Istoria dramaturgiei, îşi intitulează studiul despre dramaturg „Caragiale şi civilizaţia presei”.

A.T.: Caragiale se trage mult din presă. Pe mine nu mă interesează să reconstitui epoca, ci s-o înţeleg, eu am schimbat timpul piesei, într-un moment de inflexiune major.

Amândoi mi-aţi povestit că veţi folosi distribuţii enorme.

A.D.: Dacă, la Toca, e o schimbare de timp, la mine e o alunecare în timp. Aceasta este diferenţa esenţială între viziunile noastre, dar în ambele spectacole vor apărea personaje multe, care nu au neapărat legătură cu carnavalul. Caragiale „arhetipează”, dacă îmi dai voie să folosesc barbarismul acesta.

A.T.: Apar oameni mulţi, dar ei sunt the people...

A.D.: Într-un fel, aceste arhetipuri explică de ce o ducem aşa cum o ducem şi astăzi. Se repetă aşa cum se repetă viruşii, bacteriile...

A.T.: Se adaptează la antibiotic şi înfloresc mai tare. Devine mai rău.

A.D.: Românul este indestructibil. Că vine un eveniment la care va face referire spectacolul lui Toca, românul e indestructibil în esenţa lui. Caragiale a avut un noroc, a avut o aşa de mare ură împotriva locului unde s-a născut şi, în acelaşi timp, o dragoste atât de mare, că prin ele a reuşit să-l disece. Îmi spunea odată un chirurg că se trezeşte dimineaţa cu pofta nebună de a tăia. Cam aşa văd pofta lui Caragiale de a tăia în moravuri.

A.T.: Eu îl simt mai reflexiv şi mai relaxat. Asta era situaţia, el stătea la cârciumă, bea cafele sau ce bea, bârfea, unii îl înjurau, pe alţii îi înjura el, scria la gazetă. Avea aventuri, niciodată nu mi s-a părut ca fiind creierul limpede care stă la distanţă şi trece în catastif. Doar că a gândit normal şi l-a amuzat să-i distreze şi pe alţii.

A.D.: Da... „văd enorm şi simţ monstruos”, aici e o cheie importantă în spectacolul meu.

A.T.: Eu cred că românul este „Hopa Mitică”. Mă gândesc că asta ar trebui să pun pe afiş. Un „Hopa Mitică” imens.