"obiecte umane", de Teodor Dună, va fi lansat la Green Hours

”Am scris cartea asta în cîteva săptămîni. E tot ce pot și vreau să spun legat de ea. Despre unele lucruri – cum ar fi așa-zisele aserțiuni fantasmatice despre propria poezie – e mai înțelept să nu vorbești”, spune Teodor Dună.

De cealaltă parte, Simona Sora este de părere că lumea poetului este una ”cu totul nouă”, care nu seamănă cu nimic din ce putem citi azi în poezia românească şi în care ”Teodor Dună este pe cât de singur, pe atât de adevărat”.

Teodor Dună este un ”poet cu o forţă imaginativă eruptivă, dar ritualizată”, spune criticul Alexandru Cistelecan. ”Iar de văzut, vede şi el cum «cadavrele se descompun» şi face reportajul – nu clinic însă, ci fantasmatic – al unei agonii. Totul într-o materialitate imaginativă şi o acuitate existenţială proprii doar poeţilor cu viziune”, a adăugat acesta.

Teodor Dună, născut în 1981, a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. A publicat volumele: trenul de treieşunu februarie, Editura Vinea (2002), distins cu premiul naţional pentru debut „Mihai Eminescu” (Botoşani, 2003), catafazii, Editura Vinea (2005), de-a viul, Editura Cartea Românească (2010) şi der lärm des fleisches, Edition Solitude, Germania (2012).

Grupaje din poemele sale au fost traduse în franceză, engleză, suedeză, bulgară, spaniolă, maghiară.

obiecte umane (excerpte)

locuri blânde

când sunt mai încăpător decât tot întunericul,
iau o pâine fierbinte.
îi scot tot miezul şi mă aşez în ea.

mă uit de dinăuntru la pâine.
ceea ce văd se dezlipeşte de ceea ce este.

dacă cineva vrea să mă mănânce,
ies din pâine şi mă mut în altă parte –

într-un loc fără dinţi.

aşa că iau o bucată de lemn.
îi scot tot miezul şi mă mut înăuntrul lemnului.
ceea ce se dezlipeşte de mine
se amestecă bine cu ceea ce văd.

acolo nu mai am oase.

XII.

mă rogi să îți privesc palmele
îmi arăți acolo dealul cu pini prima noastră
îmbrățișare pe banca de lângă lac

îmi arăți cum doar goi mai puteam respira
și cum degetele noastre au trecut dincolo
de locul în care orice adevăr încetează

îmi arăți seara în care gesturile noastre
au devenit descrieri  întrerupte ale unor poduri
de sute de kilometri

îmi arăți acea clipă în care zâmbetul nostru
a început să semene cu oasele celor
îngropați împreună

– și felul în care se poate pierde
înțelesul oricărei fericiri