O istorie a privirii, nu a trupului. Interviu cu Tatiana Marinescu

A fost nominalizată pentru titlul „The Sexiest Vegan Alive”. Dar nu despre siluetă şi diete vom vorbi. Ci despre frumuseţea interioară, despre spaime şi vise, într-o discuție cu Stela Nadoleanu și Teodor Dună.

Cum ţi-ai început cariera de model?

La 14 ani am venit în Bucureşti la liceu, atunci am început să lucrez ca model. Dar, pentru mine, modellingul nu constituia o activitate în care să mă regăsesc. Lucram doar pentru a avea bani de buzunar. Până în perioada liceului nu mi-am închipuit că voi ajunge model. Îmi doream să fiu doctor. Tatăl meu era foarte bolnav şi îmi doream să îl pot ajuta. Odată ajunsă în Bucureşti, trebuia să mă întreţin, ai mei neavând mijloacele să mă susţină la şcoală. Era singurul lucru pe care îl puteam întreprinde ca elevă. Aşa că făceam samplinguri, am fost hostesă...
După ce am terminat facultatea am primit nişte contracte în Grecia şi apoi în Turcia. Am avut noroc să ajung în Istanbul şi, la un moment dat, cei de la Beyaz Show mi-au propus să fiu imaginea emisiunii.

Care a fost primul rol pe care l-ai jucat?

Era o reclamă pentru Gillette, eram una dintre fetele care-l mângâiau pe obraz pe tipul proaspăt bărbierit. De fapt, primul rol a fost al mâinii.

Ai luat decizia de-a reveni în ţară, mai ales pe plan profesional. Cum e să trăieşti în Turcia? Care sunt diferenţele?

Lucrez foarte puţin în ţară, iar atunci când o fac, aleg doar lucrurile care cred că mă avantajează. M-am adaptat destul de bine în Turcia. A fost foarte greu la început, pentru că nu înţelegeam limba. Aveam tot timpul impresia că se ceartă, pentru că au o tonalitate foarte înaltă. Până la urmă, România e România. Oricât de mult aş lucra, oricât de mult m-aş fi obişnuit acolo, oricât de apreciată şi iubită aş fi de către jurnaliştii şi de publicul de acolo, se simte diferenţa. Chiar dacă îmi voi lua cetăţenia, sunt privită, până la urmă, tot ca o străină. Acum mă axez pe reclame, vreau să scriu şi să continui să joc în filme

Cum ai ajuns pe platourile de filmare?

Anul trecut în iunie, de ziua mea, am semnat contractul. Am fost la probă şi, în aceeaşi zi, am obţinut rolul. Nu mai făcusem film până atunci, deşi mai avusesem oferte din Turcia, dar le refuzasem pentru că nu mă regăseam deloc în rolurile respective. Acum tocmai m-am întors de la Istanbul, unde am mai semnat un contract, din toamnă voi juca într-un alt serial. Mi s-au propus şi mi se propun în continuare roluri negative. Probabil că regizorii mă văd întruchipând personaje de acest gen. Și în filmul Kara Murat joc un personaj negativ. Vreau să mă pregătesc în continuare şi să continui să joc.

Ce ţi-ar plăcea să faci şi încă n-ai apucat să faci?

Acum mă axez pe film. Asta îmi doresc foarte mult. Mi-ar plăcea să public ceea ce scriu. Poeziile mai ales. Scriu poveşti şi poeme. Am început în copilărie, într-o joacă. Chiar de curând mi-am regăsit în podul casei poveşti şi poezii de când eram în şcoală. Pe vremea aia eram foarte bună la matematică şi nu luam foarte în serios literatura – ca materie şcolară. Altfel, îmi plăcea mult să citesc, nu neapărat lecturile obligatorii. Citeam mult, tot timpul citeam. În continuare citesc. Îmi place să mă trezesc dimineaţa, indiferent dacă am de lucru sau nu în acea zi. Mă trezesc pe la 6-7 şi citesc până pe la 10. Dacă se întâmplă să nu citesc dimineaţa, e ca şi cum spiritul meu nu s-ar mai hrăni.

Care sunt cărțile care ţi‑au plăcut cel mai mult – în ultimii 7 ani?

La răscruce de vânturi, Bătrânul şi marea, Portretul lui Dorian Grey. Cam astea sunt cărţile care mi-au plăcut mie foarte mult.

Poezie citeşti?

Da, citesc şi poezie. Mai ales Omar Khayyám. Am învăţat aproape toate catrenele în facultate. Învăţam câte o poezie de-a lui ca să-mi exersez memoria. Sunt câteva versuri de-ale sale care îmi plac mult: „Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte/ Neîncetat să-i cauţi. Și fugi de tonţi şi răi./ Dacă-ţi va da otrava un înţelept, s-o bei – / Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde”.

Există figuri marcante în viaţa ta? Oameni cărora le eşti îndatorată?

Părinţilor mei şi, în special, tatălui meu. De mici ne-a învăţat să nu minţim şi să nu uităm niciodată de unde am plecat. Să respectăm oamenii de lângă noi. De la el cred că am primit primele „lecţii” de blândeţe, de bunătate şi de iubire. Era un om care nu putea urî. De la mama am învăţat să fiu altruistă, că uneori trebuie să ne sacrificăm pentru ceilalţi, şi că viaţa este o luptă pe care trebuie să încercăm să o câştigăm…

Se ştie că oamenii frumoşi nu se visează niciodată... Care e cel mai frumos vis în care erai şi tu?

Mă visez că merg prin iarbă, desculţă. Dimineaţa sau seara, la apus. Zâmbesc. Sunt fericită... până în momentul în care cad într-o prăpastie. Și când vreau să adorm, tot la imaginea acelei pajişti mă gândesc.

Când eşti singură într-o cameră, lângă un deal sau la marginea mării, ce îţi place să priveşti cel mai mult?

De obicei îmi place să privesc oamenii. Indiferent în ce loc aş fi, trebuie să am o deschidere, o fereastră, să văd oamenii afară sau un colţ de verdeaţă. Dacă stau singură într-o cameră nu-mi place să mă gândesc prea mult. Citesc. Sau scriu. Nu stau să mă uit pe pereţi. M-aş plictisi. Mi-e mult mai uşor să comunic în scris. Cred că scrisul şi comunicarea sunt cele mai importante arme ale noastre.

Care este spaima ta cea mai mare?

Cel mai mult mi-e teamă ca ochii care cândva au văzut să înceteze să mai vadă.
Mai cred că tuturor ne e frică de singurătate. Dar, dacă îmi e frică de ceva, încerc să depăşesc frica aceea, momentul acela. Când eram mică îmi era teamă că o să moară tatăl meu. Și asta nu e ceva ce poţi să depăşeşti. Nu mi-e teamă de perioadele în care simţi că nu mai eşti viu, când treci printr-o perioadă de depresie, pentru că apoi, când începi să simţi din nou, ştii că va fi mai bine. După căderi preţuieşti mult mai mult ceea ce se întâmplă bun. Compar senzaţiile acestea cu perioadele în care zugrăveşti o casă. E atât de dezordine şi nu îţi vine să intri, dar apoi e totul nou şi aşa de frumos. Apoi aştepţi alte căderi, care aduc alte momente bune...

Ți-e teamă de îmbătrânire, de schimbare, de trecerea timpului?

Eu nu cred în asta. Cred că oamenii sunt frumoşi şi la 40, şi la 50, şi la 60 de ani. Și nu vorbim despre piele, de riduri, vorbim despre suflet. Oamenii sunt frumoşi prin ceea ce transmit, prin ceea ce simt. Depinde cum îşi cultivă frumuseţea dinăuntru. Depinde lângă cine îmbătrâneşti, depinde dacă eşti fericit...

Meseria ta este de a te transforma într-un magnet al privirii, de a exalta ochiul, până la urmă, e un efort de adaptare a imaginii tale la ceea ce crezi că ar putea bucura acest ochi uriaş format din milioane de ochi. Simţi că trupul tău îţi mai aparţine?

Nu mă gândesc la asta. E normal să se întâmple aşa din moment ce sunt model. Dar, toate fotografiile mele, toate reclamele în care am filmat... eu nu pozez doar. Tot timpul pot să spun la ce mă gândeam în acel moment. Chiar transmit ceva din interiorul meu, cu privirea, cu ochii. Nu mă gândesc, însă, cum voi fi privită. După shooting vreau să fiu mulţumită, să văd dacă am transmis ceea ce voiam eu să transmit, din interior în exterior. Nu e vorba doar despre trup, ci despre ceea ce comunic prin privire.

Dacă o parte din trupul tău ar rămâne ultima relicvă, perfect conservată, a istoriei umanităţii, ce ai alege: chipul, umerii, mâinile, picioarele?

Ochii.

Dacă te-ai fi lăsat pictată de un pictor, care ar fi fost acela?

Caravaggio îmi place foarte mult. În clar-obscur. Cu jocuri între lumini şi umbre.

Cum ţi-ai descrie acest moment al vieţii? Eşti în plină ascensiune acum? În ce punct al carierei crezi că te afli?

Și la 15 ani mă consideram în plină ascensiune, bineînţeles, raportat la acea vârstă. Și acum mă consider în plină ascensiune, dar sunt alte lucruri pe care mi le doresc. Depinde de maturitate şi de context. De curând mi-am regăsit caietele din copilărie. Eram la ora de psihologie în liceu şi profesoara ne adresase o întrebare: cum ne imaginăm la 30 de ani. Răspunsesem „o femeie de succes, probabil căsătorită, dar cu o carieră foarte bine conturată”. La 40 de ani, probabil o să am o familie. Îmi doresc şi nu-mi doresc copii. Cel puţin asta simt acum. Probabil că peste cinci ani o să-mi schimb părerea.

Ai putea să spui că eşti mulţumită de tine acum? Cum ţi-ai dori să fii?

Nu sunt mulţumită. Mai sunt o mulţime de făcut, de învăţat. Și se putea să fac lucrurile de o mie de ori mai bine. Mi-aş dori să fiu mai tolerantă. Cred că cer foarte mult de la mine şi de la oamenii din jurul meu. Aş fi vrut să joc mai mult în filme. Aş fi vrut să termin Facultatea de Psihologie, mi-am dorit asta de când eram mică, dar am făcut Jurnalism şi un an de Contabilitate la ASE.
Mi-ar fi plăcut să petrec mai multă vreme lângă familia mea – lângă mama mea şi lângă fratele meu, Eugen.

Legat de profesia ta, de toate interviurile pe care le-ai dat până acum, ce-ai fi vrut să fii sau să nu fii întrebată?

În interviuri se pune foarte mult accentul pe aspectul fizic, pe ceea ce ţine de siluetă, de programul meu. N-aş vrea neapărat să fiu întrebată lucrurile acestea. Voi nu m-aţi întrebat foarte mult despre asta.
Aş fi vrut să fiu întrebată despre pasiunea mea pentru scris, cred. Dar dacă nu vorbeşti despre cariera ta, despre viaţa personală, cu cine ai ieşit în ultima vreme, şi despre ce cură de slăbire ai ţinut în ultima vreme, oamenii nu apreciază foarte mult asta. Mă obosesc foarte tare întrebările de genul „ce faci ca să arăţi aşa?”.

Cum s-ar descrie Tatiana Marinescu acum?

În perioada asta visez foarte mult.