Andreea Baniţă: „Să grădinăresc, să pictez, să fac prăjituri şi să citesc”
Deşi cariera sa se învârte în jurul unui domeniu destul de strict şi de lipsit de creativitate cum este cel bancar, pasiunea de suflet este cât se poate de romantică şi de inventivă. Pentru că Andreea Baniţă a crescut printre flori.
„Primele imagini care mi se derulează prin faţa ochilor sunt camere pline de flori. Bunicii din partea mamei trăiau din cultivarea lalelelor şi crizantemelor. Aveau o grădină superbă, cu un mic iaz în mijloc. Grădina era în pantă şi de fiecare dată când ajungeam la poartă mi se rostogolea la picioare un covor imens de flori. Toată copilăria mi-am petrecut-o fie privindu-mi bunicii îngrijindu-le, fie ajutându-i”, povesteşte Andreea.
Apoi a început să exploreze universul de acasă. Colecţia de lalele pe care tatăl ei le adusese din diverse colţuri ale lumii. De câte ori pleca într-o călătorie, în primul rând le aducea bulbi de lalele. „Apoi a construit o seră, care a devenit universul meu. Am început să o populez cu diverse plante şi să învăţ denumirile lor în latină. Pe unele le-am primit cadou de la o prietenă a tatălui meu care lucra la o seră de flori. Cea mai mare bucurie a mea era să vin să stau la tanti Sanda în vacanţă şi să muncesc de dimineaţa până seara cot la cot cu femeile care îngrijeau serele, iar la final, ca răsplată, să primesc flori. Aşa am ajuns să îmi fac o colecţie de cactuşi şi de ficuşi”.
Îşi aminteşte, de asemenea, cu drag de cea mai importantă „bijuterie” a sa – o foarfecă pe care tata o adusese de la Roma şi pe care o păstra cu sfinţenie şi o folosea la îngrijitul plantelor. Apoi, mai avea şi vraful de reviste Mon Jardin et Ma Maison, colecţie pe care părinţii o primiseră de la o doamnă foarte rafinată, o doamnă de origine franceză, care îi admira şi cu care îşi beau cafeaua din când în când. „Când veneau de la facultate, în vacanţe, mergeau la tanti Ticu să bea o cafea şi o priveau cum îşi îngrijea gazonul şi le povestea despre flori. Această colecţie de reviste o păstrez şi acum şi o răsfoiesc cu aceeaşi bucurie că şi în copilărie”.
Pasiunea sa este, deci, moştenită. „Este o parte din ADN-ul meu. De la bunicii din partea mamei am moştenit sensibilitatea şi simplitatea; de la tata am moştenit pasiunea; de la mama, respectul pentru muncă şi ambiţia de a persevera în ceea ce mi-am propus, până la o săvârşire perfectă; de la bunicul din partea tatei, pasiunea pentru partea ştiinţifică a lucrurilor – să citesc, să mă informez şi, de ce nu, să inovez în permanenţă”.
Tot de la ei are şi amintirea a tot ce înseamnă parfum în copilăria sa – „mirosul fraged al lalelelor, împachetate în hârtie de ziar, şi de crizanteme din casa bunicilor. Asociez casa în care m-am născut cu mirosul de narcise, flori de cais, mirodenii, de cozonaci şi prăjituri. Îmi aduc aminte şi acum ordinea perfectă din dulapul cu mirodenii al mamei. Este farmacistă şi totul era păstrat în perfectă ordine, etichetat şi ordonat. Apoi, când se apuca de făcut prăjituri, experimentam poveşti şi arome din diverse ţări – anason, scorţişoară, ghimbir, lămâie rasă, caise confiate… arome care îmi excitau imaginaţia şi visarea. Apoi evadam în seră cu o cană de ceai şi o bucată de prăjitură. Fascinant!”.
Îşi mai aduce aminte mirosul de lavandă, piersici, trandafiri căţărători englezeşti, mirosul lui Afon şi Gazal, „caii care trăgeau trăsura cu care ne plimbam eu şi sora mea printre plantaţiile de viţă de vie, pomi fructiferi şi flori de la staţiunea experimentală Dăbuleni, cea pe care a coordonat-o bunicul meu, Petre Baniţă”.
Apoi, era mirosul de struguri şi de smochine. „M-am născut într-o zonă viticolă şi tata a coordonat ani buni staţiunea de cercetare de la Drăgăşani. Cele mai frumoase excursii erau cele pe care le făceam cu tata să verificăm viile şi să privim oraşul şi Oltul din vârful dealului. Nicio plimbare nu se încheia fără o vizită la smochinul bătrân din vârf. Oh, de-aş putea să vă descriu în cuvinte amintirile mele…”, spune Andreea.
„Am avut copilăria perfectă. Toate senzaţiile pe care le am în acest moment sunt o urmare a celor de atunci. Cred că sufletul nu mi-a plecat niciodată de acasă. Este cea mai importantă zestre pe care o am. Ceea ce sunt şi ceea ce fac acum sunt o continuare firească a copilăriei fericite pe care am avut-o. Înclinaţia mea şi talentul pentru îngrijirea şi aranjarea florilor au fost potenţate de mediul creativ şi cald care mi-a marcat primii ani de viaţă. Şi acum casa părinţilor, familia şi amintirile copilăriei sunt surse importante de inspiraţie la care mă reîntorc de fiecare dată cu drag. Este ciudat să vă spun că lucrul la care visez adesea este ziua în care mă voi întoarce în casa natală, să reconstruiesc sera pe care o aveam în copilărie, să grădinăresc, să pictez, să fac prăjituri şi să citesc?”.
Foto: Florin Haragas