Nr.3Decembrie 2011 Românește, altfel

Este directorul artistic al Ambasadei Franţei la Bucureşti şi unul dintre designerii care au semnat piese pentru Jean Paul Gaultier, Karl Lagerfeld şi Thierry Mugler. Este de părere că „România are ceea ce Franţa a pierdut de mult: tradiţie şi savoir-faire”. Cel mai recent proiect al său este intitulat 100%RO, iar colecţia sa poartă numele Prejudecăţi. Linia sa adună 34 de ţinute în care sunt reinterpretate cele mai cunoscute motive româneşti.

Mixează folclorul, muzica balcanică și swingul cu elemente electro în ceea ce reprezintă unele dintre cele mai reușite petreceri din Brighton, Anglia, dar și din București. Și numele de scenă ales de Nicoleta Cărpineanu este o formă de a promova România în afara granițelor, iar cel mai nou proiect în care a fost implicată poartă numele de „Wild Carpathia”.

Filmul românesc este produsul cultural cel mai exportat. ICR NY organizează de 6 ani un festival dedicat în exclusivitate producțiilor românești recente, dar și titlurilor din cinematografia autohtonă care au făcut istorie. Mihai Chirilov face selecția filmelor pentru un public (american și românesc, deopotrivă) din ce în ce mai numeros.

Poveştile nu mor, dar se uită. Asta în ciuda faptului că istoria omenirii este construită din poveşti, reale sau inventate. Marcel Iureş şi Alexandru Dabija au gândit un proiect teatral care să reînvie arta veche a povestirii într-o formulă cool pentru generaţia 3D. Episodul–pilot i-a adus faţă în faţă pe Ivan Turbincă al lui Creangă din Humuleşti şi pe Marcel Iureş din Bălileşti. Rezultatul: un succes de poveste.

Coregraful ne mută pe tărâmul basmelor şi ne transpune într-o poveste despre lumea contemporană. Ritmuri autentice, măşti populare, întâmplări simple, dar învăluite în miraculosul lumilor arhaice, dau contur unei reprezentaţii speciale la Teatrul Foarte Mic: Crazy stories in the city. „Folclorul este o mare bază de date, care te ajută să înţelegi mai bine de unde vii şi unde te duci”, crede Arcadie Rusu.

Iertați-mă că nu sunt japonez. Cu un asemenea titlu și cu steagul nipon pe copertă, cartea de memorii recente a debutantului George Moise a înregistrat deja vânzări pe care editorii nici nu le sperau. Căsătorit cu o fată pe care o cheamă Miwako și trăind de vreo trei ani și jumătate în Țara Soarelui-Răsare, autorul a învățat multe și despre patria de adopție, și despre cea din care a plecat.

Despre cum e să îți asumi critica discriminării la nivel corporal, printr-o coregrafie perpetuu mobilă a demascării stereotipurilor despre minorități. Un statement care avea să rămână tatuat pe pânza pe care o pictează și în textele pe care le scrie. Vorbim despre cum este să trăiești românește, altfel, cu Paul Hitter. Bonus: despre cum a trecut de la expresionismul balcanic, la minimalismul balcanic.

Între o plimbare printre tarabele şi culorile tari ale noii Pieţe Obor, cu o escală obligatorie la grătarul micului arhetipal, și o lecție de gătit cu ingrediente à la française (Beaujolais nouveau și Andouillette de Troyes — cârnați din burtă de porc, delicioși), l-am luat la bani mărunți, despre gusturile locale, pe Antoine Bagnaninchi, francezul prins, de vreo 14 ani, cu treburi cinematografice prin urbea noastră. Grand soif!