Punct și contrapunct - Interviu cu arhitectul Dorin Ştefan

... într-o discuție despre sensul criticii, al criticii binevoitoare sau al celei demolatoare.

E loc de critică în arhitectură? Cum se împacă cele două?

Spre deosebire de alte arte, arhitecturii îi lipseşte critica de întâmpinare. Dacă în literatură funcţionează şi are rolul de a cultiva spiritul critic, în arhitectură nu există. De aceea şi reperele sunt mult mai greu de evidențiat. Nici critica de specialitate nu prea există. Sunt doi-trei care şi-au făcut din critica de arhitectură o profesie. Cel mai reprezentativ este Ioan Augustin, la Cluj este Dana Weiss, Ana Maria Zahariade a avut astfel de preocupări, iar Cosmin Caciuc, a lucrat/ lucrează pentru Laboratoarele Zeppelin, un proiect de critică arhitecturală.

Vă înţelegeţi bine cu ei?

Este o critică foarte binevoitoare. Mai mult o semnalare a unor proiecte. În arhitectură, reperele vin mai greu, iar adesea, dacă cineva întreabă ce este arhitectură astăzi, nu poţi să-i spui nici măcar trendul, pentru că e un pachet de trenduri. Celor interesaţi le spun să răsfoiască un album. Internetul are avantajul de a crea o masă de informaţie extraordinară şi marele dezavantaj că aceasta nu e selectată. Însă o editură mare, precum Phaidon, care scoate acele albume cât nişte ceasloave, prezintă proiecte pe ţări. Răsfoind aceste atlase cu ochi critic, îţi poţi face o părere despre ce înseamnă arhitectura în lume.

Să înţeleg că nu-i luaţi în seamă pe reprezentanţii organizaţiilor nonguvernamentale şi nici pe bloggeri. Pe cei care cârcotesc în privința spațiului public.

Arhitectura este forma de elită a edificării spaţiului. Sigur că orice om are dreptul să vorbească despre oraş, despre învelişul funcţional. Arhitectura este colecția haute couture a artelor. E vorba de acele repere ale unui spaţiu calificat. Şi trebuie să fii şi tu calificat pentru a-l comenta.

Dar se pot înşela şi specialiştii în privinţa obiectului criticat.

Sigur că da. Aşa cum în alte ştiinţe există premiul Nobel, şi în arhitectură există un premiu Pritzker, echivalentul Nobelului, care se acordă în fiecare an câte unui arhitect reprezentativ contemporan. Acesta creează repere pentru că sunt selectate. Poate să nu-ţi placă un roman de Nobel, dar nu poţi să spui că e lipsit de valoare. Poţi să spui şi asta, dar e puţin desuet când o critică avizată l-a găsit valoros. De aceea avem nevoie de critică pentru că nu avem repere. Cultura românească suferă de reperele autohtone. Le avem însă pe cele internaţionale. Știm cu toţii: ne lovim de faptul că un artist român, odată premiat în afară, este destul de repede recunoscut şi în ţară. Foarte greu noi reuşim să ne creăm puncte de orientare autohtone în afara celor deja recunoscute afară. Probabil că Brâncuşi, dacă ar fi trăit în ţară, ar fi avut soarta lui Gorduz. Societatea românească, culturală şi civică, este destul de conservatoare. Ea provine din boierime, nu din burghezie. De fiecare dată boierimea a venit la oraş şi din ea s-a selectat şi elita culturală. Spre deosebire de ţările occidentale, unde burghezia, care era progresistă a creat reperele contemporane, la noi, burghezia a existat puţin, prin anii 30. Atunci s-a creat o opinie de masă. Imediat, în '40-'50 a dispărut. Una din chestiile îngrozitoare care ni s-au întâmplat a fost dispariţia elitei culturale, intelectuale. O nenorocire pentru o ţară destul de tânără şi aşa cu coordonate greu formate şi aşezate.

S-au adus multe critici, multe nemulțumiri celei mai noi statui din oraș, Împăratul Traian. S-a spus că e hidoasă, ciudată, că a fost ales un loc neinspirat pentru ea, că nu ne reprezintă, dar că e necesară.

De la necesar până la valoare e o diferenţă destul de mare. Neapărat, cei de specialitate trebuie să creeze curentul de opinie şi reperul în jurul oricărui element artistic. Nu putem trăi într-un protocronism. Noi avem reperele noastre: soldatul cu puşca în mână, indiferent că are sau nu valoare artistică, ne reprezintă. Ne reprezintă, dar trebuie să avem şi aceste valori, care sunt date de critica universală. În permanenţă trebuie să aparţinem culturii europene, nu suntem nici asiatici, nici artă africană. Să vă dau un exemplu. Când mergem la Muzeul Satului constatăm că fiinţa trăitoare pe acest pământ avea simţ artistic. La nivel de masă confudăm pitorescul cu valoarea artistică. Pitorescul are rolul lui, e foarte deschis la toate gusturile şi încercările artistice, însă peste el şi complet paralel poate să existe calitatea înscrisă în cultura europeană căreia îi aparţinem şi pentru care ne-am pregătit.Elitele învaţă istoria arhitecturii europene. Cu ea ne-am format. Ştefan cel Mare a fost influențat de arta sacră occidentală. Târziu, Brâncoveanu a avut consilieri şi artişti care au format un stil. Putem vorbi de stilul Brâncovenesc.

Am avut marea şansă ca un dictator, Ceauşescu, să fie complet incult. Dacă el ar fi avut încredere în arhitecţii din acea perioadă, astăzi Casa Poporului, Bulevardul Victoria Socialismului, ar fi putut fi o pagină în istoria universală a arhitecturii. De ce? Pentru că a avut o înclinaţie spre postmodernism, dar nu a lăsat postmodernismul să se aşeze ca stil coerent şi închegat. Nu poţi să spui că orice clădire pastişă istorică este postmodern. Postmodernul trebuie să aibă o detaşare faţă de istorie, să aibă spirit critic, adesea autoironic, are anumite reguli sub care s-a aşezat ca un fenomen cultural.

Cum vedeţi acum Casa Poporului?

La fel de fără valoare arhitecturală. Un reper al Bucureştiului prin mărime, prin curiozitate.

Credeți că peste 70 de ani va deveni patrimoniu?

Va rămâne acelaşi reper al unei perioade şi simbolul unei forme de cârmuire. Nu are acele elemente care să o califice (estetică, utilitate și rezistență). Grecii au lucrat cu un canon. Romanii au dezvoltat orice stil consemnat de istorie, şi au creat acele elemente care nu numai că au coerenţă, dar lucrează cu sensibilitate. În momentul în care nu lucrezi cu sensibilitate, nu poţi decât să creezi curiozităţi sau volume, mărimi, nu calităţi. Calităţile se aşază după cu totul alte criterii decât cele constructive. Există o definiţie a arhitecturii: trebuie să îmbine elemente de funcţionalitate, cu elemente de soliditate, şi cu elemente estetice. În momentul în care avem o casă care ne ţine de cald, nu dau hoţii peste noi, dar nu are valoare estetică, aceea nu e arhitectură.

Revenind la Gorduz, vă place lucrarea lui?

Îmi place pentru că mi l-am însuşit din timp pe Gorduz, îi ştiu opera. E o sculptură de valoare, într-o expresie postmodernă. Mi-am însuşit din timp această cultură, am înţeles-o, îmi place. Vreau elemente valoroase din postmodernism în Bucureşti. Pot să spun că nu-mi place monumentul din Piaţa Revoluţiei. Nu are valoare estetică. Nu este nici minimalist şi nu este nici postmodern. Este o întâlnire între un clasic şi un contemporan, ambele obligate să coexiste într-un fel. Jurizarea a fost influenţată de un om care nu avea cultura necesară să decidă, să dea veto la o lucrare care nu întrunea suficiente elemente să stea acolo. Gustul publicului trebuie format de critică şi de mass-media. Trebuie cultivat. Neapărat, cei de specialitate trebuie să creeze curentul de opinie. Altfel nu putem trăi într-un protocronism.

Arhitecţii ar trebui ascultaţi?

Nu trebuie luaţi în seamă, nu avem cu ce. În ultimii 20 de ani am creat foarte puţine repere care să dea satisfacţie publicului. Ne-a lipsit exact oferta programată pentru a crea valori. Cum se obţin astăzi comenzile? Prin licitaţie, în care adesea criteriul proiectului mai ieftin primează. Nu se poate face aşa ceva când vorbim de lucrări publice importante. Se poate atunci când repari un spital sau o şcoală. Orice rabat adus la coeficientul de proiectare înseamnă şi o scădere a calităţii, pentru că una e când construieşti la onorarii rezonabile, care îţi dau liniştea dedicării proiectului, şi alta e când faci pe bandă rulantă 3-4 biserici sau şcoli.

Dar și jurnalistul are un cuvânt de spus.

Da, dacă s-ar adresa elitei critice. Nu trebuie să fie specialist. Poate să întrebe un curator. Sunt exegeţi. Gorduz e un important sculptor. Că ne place sau nu statuia lui Traian... sunt nişte gesturi artistice ale unui reprezentant de-al nostru, de valoare. La fel de criticată a fost și statuia făcută de Paul Neagu în Piaţa Charles de Gaulle.

Crucea Secolului.

Banul, nasturele acela, cum au denumit-o. Neagu e cel mai cunoscut sculptor în străinătate. Spătaru este şi el un sculptor important. De ce să nu-i acceptăm? Fiecare moment istoric ar trebui marcat de personalităţile sale artistice.

E nevoie de o ordine în arhitectura oraşului?

Nu se poate impune. Trebuie să vină din interiorul societăţii. Din interiorul breslei, din interiorul arhitecţilor. Trebuie lucrat la libertatea de expresie ca o consecinţă a unei pregătiri profesionale, care să creeze coordonate prin creaţie, nu prin cenzură. Sunt caracteristice confuziei în care trăim lucrările publice reprezentative. Un exemplu, Biblioteca Naţională e o confuzie totală, între o arhitectură de sorginte postmodernă, dar un fel de neoclasic cu coloane realizate din aluminiu.

Asta ce înseamnă? Prost gust.

Înseamnă kitsch. Îi lipseşte coaja, creează false repere. E construcţie publică. Acelaşi lucru se întâmplă cu bisericile. Biserica  din sat era un reper până în urmă cu 50-60 de ani. Era o construcţie adesea bine făcută, fără exces de ornamente, relativ mică, albă, cu multă delicateţe. Acum e ceva îngrozitor. Catedrala Neamului, din premisele de până acum, nu va ieşi un reper arhitectural. Aici comanditarul e din acea categorie care îţi spune ce să-i faci. Sunt şi arhitecţi care nu răspund chiar aşa comanditarului. Avem o mulţime de construcţii în Bucureşti, dar puţină arhitectură.

Lucrările dumneavoastră au o latură futuristă, inovatoare, merg spre experiment. Înțeleg din asta că nu sunteți un partizan al arhitecturii greoaie, clasice.

Arhitectura trebuie să-ţi provoace o experienţă spaţială inedită. Dacă nu faci decât să copiezi lucruri care s-au spus... Noi vorbim de acest deziderat: trebuie să calificăm ceva. Trebuie să calificăm spaţiul dincolo de stupid, de banal. Este destul de complicat. Arhitectura face parte din categoria mijloacelor prin care noi ar trebui să îmbunătăţim viaţa. Să creăm această bucurie de viaţă, încântare. Că nu reuşim, asta e o latură tristă.

Vi s-au adus critici după ce ați terminat Opera Center, de exemplu?

Sigur că da. O mulţime de oameni spun că nu le place. Adesea criteriile sunt legate de faptul că e prea mare, că nu se încadrează cu o casă de lângă. Acceptările au venit din partea estetică.

Bucureştiul este interesant prin contraste şi prin faptul că nu e un oraş uniform. Poate să nu ne placă asta sau să tânjim după ordine, dar specificul lui este tocmai dezordinea. A fost un oraş dezvoltat pe o mlaştină, n-a avut străzi. A început cu o casă, o biserică, o breaslă. Biserica era cea care aduna  totul în jur, nu strada, nu piaţa publică. Asta e esenţa oraşului. Haideţi să mergem către esenţa lui şi să ne apropiem de valorile lui intrinseci. Doar atunci va avea identitate și nu va fi confundat. S-a spus că e Micul Paris, e Micul Paris printr-o viaţă culturală care exista atunci, sau prin două-trei repere de sorginte franţuzească, nu prin ansamblul lui.

Mai aveţi nevoie de confirmări? Vă interesează opiniile legate de operele dumneavoastră?

De confirmările care vin din partea unui juriu internaţional, a unei critici avizate, oricând. Când criticile vin din partea unor persoane deranjate de un lucru sau altul, poate pe moment mă deranjează, dar înţeleg foarte bine orice reacţie. Încerc să nu-mi schimb părerile după ce vrea publicul. E cea mai mare greşeală a unui creator. E o abdicare de la ceea ce trebuie să faci. Trebuie să ştii ce se întâmplă în lume, să ştii tendinţa, moda, tehnologia, arta, să răspunzi în sens personal unei astfel de sinteze.

Ați fost criticat. Aţi criticat la rândul dumneavoastră?

Fac parte din comisia tehnică a Bucureştiului şi când nu găsesc premisă pentru arhitectură, sunt destul de critic.

Sunt păreri contradictorii și în Comisie?

Din punct de vedere estetic nu prea există discuţii în Comisie, toţi avem pregătire, dar există păreri puternice din punct de vedere urbanistic, legate de axe, înălţimi, gabarite. Cred în această dezvoltare haotică a Bucureştiului, alţii vor o aşezare cu trimitere la Paris.