Pe urmele lui Proust, la Illiers-Combray

Illiers-Combray unul dintre spaţiile privilegiate în care ecourile turbulente ale lumii moderne abia răzbat. 

Majoritatea  pasionaţilor de Proust vin aici să refacă traseul intrat în mitologia locală ca La promenade des aubepines - un circuit organizat de Societatea prietenilor lui Marcel Proust, incluzând câteva dintre obiectivele centrale din zonă: Jardin Pré Catelan (proiectată de Jules Amiot, unchi patern al lui Marcel), Biserica Saint Jacques (cu faimoasa cochilie ce şi-a împrumutat forma nu mai puţin faimoaselor madlene), vechiul castel şi turnul, cele două direcţii de plimbare, Méséglise şi Guermantes, prilej de dileme metafizice pentru micul Marcel: una dominată de încremenirea văratică a rujelor în floare, celalaltă de curgerea aproape imperceptibilă a Vivonnei cea încărcată de nuferi.

Prima impresie a călătorului, la coborârea din trenul ultramodern în mijlocul unui şes nesfârşit, a cărui linişte de capăt de lume e întreruptă doar de ţârâitul subţire al insectelor şi de vocea fără inflexiuni a unui robot care anunţă la răstimpuri programul trenurilor, e de neverosimilitate.
O gară nu mai mare decât unele case mai impunătoare din oraş, cu obloane de lemn, e pustie şi ea, pare că n-a fost nicicând locuită. Pe orice stradă ai apuca, toate drumurile duc la Muzeul „Marcel Proust”, mai cunoscut în oraş drept  La maison de tante Léonie, de parcă aceasta din urmă ar fi existat aievea, şi toţi locuitorii oraşului ar cunoaşte-o. Tante Léonie – misterioasa mătuşă imobilizată la pat, cu o viaţă lăuntrică complicată, a cărei principală ocupaţie (şi unic prilej de înviorare) e spionarea vecinilor pe fereastră – e şi cea care-l iniţiază pe micul Marcel în ritualul matinal al madlenei muiate în ceai, provocându-i celebrul moment de anamneză. Nimeni nu pare să-şi amintească azi că  e un personaj fictiv, inspirat, ce-i drept, de Elisabeth Amiot, mătuşa lui Marcel Proust, în casa căreia acesta şi-a petrecut  vacanţele de vară între anii 1877-1880.

Încă dinainte de a păşi în casa lui tante Léonie, călătorul va descoperi prăvălia de unde acesteia îi plăcea să comande celebrele madlene şi va putea chiar să se bucure de aroma lor de floare de portocal. Iar, dată intrat în curtea casei, se va pomeni direct în scena de început a evocării din În căutarea timpului pierdut, când micul Marcel e trimis la culcare, din curtea populată de membrii întregii familii, în camera întunecată, înveselită prea puţin de galopul calului Golo din povestea Genovevei de Brabant, proiectată pe perete cu ajutorul lanternei magice (un astfel de obiect, precum şi plăcuţele de sticlă cu sus-numita poveste există şi astăzi în odaia miniaturală a lui Marcel). Tot aici au mai rămas o ediţie din François le Champi , precum şi obiecte de mobilier pe măsura micului ei stăpân, şi parcă întreaga tristeţe a acestuia condensată între pereţii camerei Louis XVI. Nu mai puţin tristă e şi celebra « scară urâcioasă » pe care, din pricina sosirii lui Swann, micul Marcel o urca fiind trimis la culcare mai devreme. Odată ajuns în capătul scării în spirală, al cărei miros de vopsea îi acutiza « mâhnirea ciudată » pe care o resimţea odată izgonit din grădină, urma mânerul uşii – acest « corp astral » al calului Golo. Bucătăria fantastică a lui Françoise, l’Orangerie, salonul şi mansarda (acum ocupată de o expoziţie a lui Paul Nadar, cu portrete ale unor personalităţi ale societăţii franceze din epocă), totul pare neschimbat (şi totuşi, totul a fost reconstituit în 1954, de Ph. L. Larcher,  care a adus aici şi obiecte personale, mobilă, documente etc din apartamentul ocupat de Marcel Proust pe bulevardul Haussmann).

Pe cele câteva scaune din fier forjat, aşezate lângă Orangerie, se pot  reciti câteva din paginile proustiene preferate  sau răsfoi albumele din librăria muzeului, eventual în compania sus-amintitelor madlene, într-adevăr parcă aici mai parfumate decât oriunde în altă parte. Ideal de făcut la începutul verii, când rujele sunt în floare, traseul proustian (varianta scurtă) nu poate să nu includăJardin Pré Catelan: în carte, parcul lui Swann, cu aleile ei labirintice. Iar pentru cei care nu se grăbesc, drumul spre Méséglise, cu infinitul câmp de maci, sau spre Guermantes, pe lângă Vivonne, „cu nuferii albi şi bobocii ei de aur “, despre care Proust spunea că alcătuiesc „fizionomia ţinuturilor” ideale, o geografie a unui paradis terestru care transcende limitele ficţiunii, de această dată, şi din fericire pentru călător, prelungindu-se în planul realităţii. 

Andreea Răsuceanu

Galerie foto:

• 
• 
• 
•