O poveste cu oale și ulcele

La una dintre gospodării, la casa lui Dumitru şi a Ioanei Constantin, am bătut la poartă. Cei doi fac parte din proiectul de cercetare „Bătături. Urme lăsate de meşteşuguri”

Tanti Jana (65 de ani), căci aşa i se zice în sat − o femeie sprinţară −, ne primeşte în atelierul din spatele casei. Două mâţe se împiedică de picioarele noastre şi se tolănesc direct pe divanul din atelier. Cum intri, pe partea stângă, două roţi de olar, în dreapta, râşniţa din piatră pentru vopseluri, iar pe scânduri, suspendate, ulcele cu model. Pe pervaz sunt înşirate oale mai mari, pictate şi, printre ele, o ploscă.

Câteva figurine sunt încă umede şi aşteaptă în mijloc, pe o măsuță, să fie arse. Sunt făcute de mâinile bătătorite ale stăpânei. Munca migăloasă e făcută de femeia casei, aşa zice Nea Mitică, care apare din grădină cu paşi mărunţi, un pic adus de spate, înfofolit bine, pentru că e răcoare dimineaţa. În vara următoare, cei doi soţi fac 50 de ani de căsnicie. Au două fete şi trei nepoţi. Nepoţica Alexandra, de 12 ani, este singura ucenică a celor doi. „Nu poate să stea prea mult în atelier pentru că este şi ea cu şcoala”. Mitică şi Jana s-au cunoscut la horă. „Aveam 15 ani când l-am văzut. Nici nu ştiam că suntem vecini, pentru că tocmai se eliberase din armată”.


Nea Mitică (73 de ani) începe o poveste din armată şi se lungeşte cu istori­sirea. „Hai, lasă poveştile, şi urcă-te pe roată!”, îl mustră soţia. Îşi pune şorţ, tenişi (ca să învârtă cu spor la roată) şi începe să frământe lutul. „Ud masa, că altfel nu se mai trage bine lutul, apoi îl bat ca să presez, să n-aibă rărituri. Dacă găsesc gunoaie, îl alegem cu fricheaşul, care e pentru netezit buza de sus (adică marginea oalei)”. Nea Mitică împinge cu piciorul de câteva ori pe val (partea de jos), îşi înmoaie mâna în apă, centrează bulgărele pe târcol (partea de sus, pe care se aşază lutul), apoi îl găureşte. Merge cu mâna uşor de-a lungul obiectului ca să regleze fundul şi strânge ca să-l îndrepte. Cu trei degete înăuntru tot ridică lutul cu fricheaşul ca să capete formă. Pentru codiţa cănii trebuie un pământ „mai amabil”, după părerea meşterului. Mâinile zbârcite capătă culoarea ar­gilei şi nu se liniştesc decât la final, când mai rămâne de făcut ciocul cănuţei. „Ca să le facem munca mai uşoară femeilor, tot cu fricheaşul desenăm modelul!” Replica tăioasă a soţiei vine: „Mai trebuie şi mâncare, nu numai flori pe oale!”

Olarul Mitică trăieşte în Piscu de când s-a născut şi de când era un ţânc s-a învrednicit cu meseria. „Eu m-am născut cu ochii în pământul asta. Când am deschis ochii, tata făcea la roată. M-a văzut că-mi plăcea să mă joc cu roata. El se supăra când făceam aşa şi, ca să nu stric ceva, încet-încet m-a pus la treabă. Se trezea de la 4 dimineaţa şi până la ziuă avea 50 de bucăţi făcute”. Primele obiecte din lut făcute de Nea Mitică au fost nişte cănuţe lipite între ele cu „mocirlă”, care deveneau solniţe. Tanti Jana tot de la părinţi a învăţat să migălească şi s-a specializat pe figurine, pe vopsit şi pictat. Comenzi are la Muzeul Ţăranului Român şi pe la târguri. Materia primă cu care lucrează cei doi soţi o au de pe lunca Ialomiţei. „Clisă, că aşa-i zice, găsim pe terenurile de luncă. Pământul cu apă îl călcăm cu piciorul, cu călcâiul sau cu malaxorul şi abia după aceea devine lut. Se găseşte pământ şi pe lângă Dunăre, cât să lucreze toată România”, ne spune meşterul. „Înainte de ’89, nu era om în sat să nu fie olar. Suntem trei Piscuri. Toţi mergeam cu marfa la bâlciuri, la pieţe. Şi mai era pe atunci o gospodărie a Comitetului, Colectiv se numea. Toţi olarii din sat lucrau acolo, mai ales cei care nu aveau roată acasă. Aveam o normă de zile. Dacă nu făceam ghivece, mergeam la munca câmpului”.

O poveste cu oale şi ulcele are tanti Jana din tinereţe, de când nu se dădea în lături de la nicio caznă. Într-o toamnă târzie, nu mai ştie anul, după Lăsata Secului, de Ovidenie, a încărcat un camion cu lut frământat şi a plecat la Focşani. Dacă la Piscu burniţa, când a ajuns la Focşani, zăpada acoperea roata maşinii. Şi-a rugat tatăl să o ajute, dar din cauza vremii acesta n-a mai vrut s-o însoţească. Hotărâtă, s-a îmbarcat cu marfa. A „împăiat” oalele, le-a legat şi s-a dus. Pe o vreme haină precum cea din acel an, ai fi crezut că nimeni nu va ieşi în oraş să târguiască. „Lăsasem marfa şi ceva bagaje în piaţă, sub o prelată. A doua zi, ziceai că ninge cu lume. Am vândut tot şi m-am întors acasă cu trei saci cu cojoace, bundiţe, mănuşi pentru fete”.

Când să plecăm, Nea Mitică zice: „Păi unde plecaţi, să vă arăt cup­toa­rele şi răşniţa!”. În curte are un cup­tor, iar al doilea e în lucru. Ca să vezi grătarul dinăuntru (e foarte mândru de avuţia lui) trebuie să te cocoţi pe o buturugă. Pare neobosit, căci face demonstraţii de olărit şi la şcoala din sat. „Azi am program?”, își întreabă soața. Apoi se întoarce grăbit la roată și la ulcica pe care o lăsase neisprăvită.

Câte-n lună și-n mansardă

Cei doi meșteșugari vor participa la expoziţia „Bătături. Urme ale meşteşugurilor”, o idee a asociaţiei „Câte-n lună şi-n mansardă”.
Asociația a ales o echipă de tineri sociologi și un grup de tineri fotografi care să caute urmele pe care practicarea meșteșugurilor le lasă asupra corpului uman — de la o simplă bătătură la schilodirea sau deformare acestuia. Efortul depus de meșteșugar și experiența sa de o viață sunt ilustrate cu urmele de pe corp și puse în oglindă cu obiectul final, unic, meșteșugit. Urmele, descoperi-te în era digitală prin interviuri, fotografii şi filmări, vor fi adunate de către participanții la proiect într-un jurnal de cercetare și vor constitui elementele expoziției finale — „Bătături. Urme ale meșteșugurilor”. Expoziţia va fi deschisă până la 28 noiembrie noiembrie la ceainăria Cărtureşti Verona, urmând să fie ulterior mutată şi în alte spaţii din Bucureşti şi din localităţile în care se desfăşoară cercetarea (Piscu, Ploieşti, Pucheni, Hulubeşti). Proiectul este finanţat de Administratia Fondului Cultural Naţional. 

bataturisimestesuguri.wordpress.com

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
•