Șerban Sturdza: „Lumea încă nu s-a prostit, încă nu e coruptă”

Șerban Sturdza se trage dintr-o familie veche, boierească, este urmaş de arhitect şi poartă un nume care astăzi este sinonim cu salvarea caselor istorice din oraş.

Am gândit un tur „Sturdza”, dacă poate fi numit aşa, prin patru case de care se leagă numele dvs. Aş începe cu cea în care v-aţi născut, Casa Slătineanu.

A fost casa în care am locuit din copilărie până mi-am luat diploma în arhitectură. Din ce-mi aduc aminte, printre personalitățile care i-au trecut pragul au fost Noica, Vladimir Streinu, Barbu Cioculescu, Vasile Voiculescu, multă lume. Exista o chestiune – foarte actuală şi astăzi –, o practică a întâlnirilor şi a discuţiilor, combinată cu o practică a audiţiei de muzică, a discuţiilor despre obiectele de artă, o educaţie vizuală, deci. Realitatea socială făcea ca împărţirea casei să fie extrem de bizară: trebuia să treci printr-o cameră ca să ajungi la baie, iar camera cu pricina era muzeu. Despre astfel de aiureli era vorba, care făceau ca diverse aspecte ale vieții să se întrepătrundă şi totul să devină relativ. Au existat schimbări foarte dramatice şi de-a lungul perioadei staliniste şi după. O singură baie, care era și bucătărie, deservea la un moment dat vreo cinci familii. Am convieţuit astfel până la cutremur, când muzeul s-a desfiinţat din motive legate de, să zicem, „siguranţa patrimoniului”. Însă era doar un pretext, deoarece colecţiile din muzeu – rămase absolut intacte – au fost confiscate şi acum se regăsesc, parţial, la Muzeul Colecţiilor de Artă. Casa din Cotroceni este acum recuperată, acolo am şi biroul de arhitectură, se şi locuieşte, dar niciodată nu a mai putut să ajungă la ce a fost, ca imagine şi ca mesaj cultural.

Ajungem la un imobil indispensabil astăzi vieţii culturale din Bucureşti, Casa Sturdza, cea care adăposteşte Librăria Cărtureşti. Care e povestea ei?

A fost casa în care a locuit străbunicul meu din partea tatălui, Dimitrie Sturdza. După Război,  casa a avut un parcurs destul de ciudat: închiriată de familie, i-a avut ca locatari pe Maria Tănase, iar apoi o firmă germană de maşini agricole, Lanz. A fost şi sediu de bibliotecă publică. După aceea a fost naţionalizată, mai târziu transformată într-o Casă a Pionierilor. Propunerea mea pentru acel centru era ca ei să locuiască în continuare în casă, să plătească o chirie care nu se schimba; în contrapartidă, eu aveam să mă implic în programa de învăţământ a copiilor, pentru că voiam să schimb modalitatea de educaţie. Au fost refractari şi am decis să eliberez casa.  După ce am preluat-o cu greu de la conducerea centrului de educație, din cauză că nu aveam posibilitatea să o reabilitez, am hotărât să-i confer o dimensiune culturală şi mi-am îndreptat atenţia către micuţa librărie de pe Edgar Quinet. În contract, eu nu fac parte din Cărtureşti, sunt doar proprietar. Există însă câteva puncte în care sunt consultat, este vorba despre un plan succesiv de dezvoltare, de a face din acest loc mai mult decât la o librărie obişnuită. Intenţia mea este, şi Cărtureştiul nu a găsit încă o soluţie, dar e în căutare, ca într-o manieră similară, să descopăr un mod de a face acest lucru în mediul rural. Să oferi o alternativă la viaţa rurală actuală.

Mergem mai sus, pe strada Pictor Arthur Verona, la Casa Mincu, la a cărei restaurare s-a lucrat timp de doi ani, sub coordonarea dvs. Când va fi deschisă?

Cam într-o lună (sfârşitul lunii octombrie, n. red.). Facem eforturi ca de Zilele Arhitecturii şi ale Bienalei, dedicate personalităţii lui Mincu, să fie gata. Urmărim să transformăm Casa Mincu într-un spaţiu public. Ideea ar fi ca spaţiul de la parter să se transforme într-un mix de funcţiuni: unele încăperi să fie destinate colegiului director, iar cu alte ocazii spaţiul va fi deschis publicului larg, pe baza unui program atent controlat: conferinţe, expoziţii, workshop-uri, întâlniri care să activeze contacte. Nu excludem concertele, mai ales că avem o instalaţie de sonorizare sofisticată. Curtea va rămâne misterioasă şi sălbatică şi nu vom face defrişări sau măriri de suprafeţe pavate. Rezultatul este o operă colectivă de solidaritate, la care 6.000 de arhitecţi au contribuit, e remarcabil. Ne gândim să extindem şi la alte sedii ale organizaţiei, din ţară. 

Ultima oprire a turului este casa din Carol 53. Cum a apărut?

Nu este cazul obişnuit, din Occident, în care se ia o casă, se ocupă şi se face squatting. Povestea e unică. Casa aparţine unei familii redutabile de arhitecţi, Bortnowski. Pe vremea lui Ceauşescu, Ştefan Bortnowski a fugit la Paris. După ce a profesat în străinătate, după ’90 s-a întors în România. După ani de zile de proces, a recuperat casa, a încredinţat-o unei firme de pază care nu şi-a făcut datoria. Casa a început să fie prădată. I-am propus lui Ștefan o schimbare. La recomandarea lui, am luat legătura cu nişte tineri arhitecţi interesaţi de proiect şi am început salvarea. Eu vreau să văd dacă ei reuşesc, pentru că, dacă vom dovedi că o casă poate fi salvată astfel, dovedim că metastazele urbane din jur pot fi într-o numită măsură oprite.

Numele Sturdza a fost o piedică în acțiunile dumneavoastră, sau din contră, un atu?

Ah, e o întrebare sensibilă. Prima dată a fost o piedică, când am fost eliminat din lotul naţional de înot. Eram vicecampion la stilul fluture. Motivul invocat: „origine nesănătoasă”. Un alt moment neplăcut a fost în clasa a III-a, în timpul lui Gheorghiu-Dej, când învăţătoarea m-a ridicat în faţa clasei şi a arătat cu degetul către mine: „uitați, ăştia sunt exploatatorii, e duşmanul vostru! Pe moşia lui Sturdza a început răscoala de la 1907!”, ceea ce nu era adevărat. Chiar dacă pare un episod simplu, pentru un puşti e o chestiune complicată. Şi acelaşi lucru l-a păţit şi băiatul meu, la Şcoala Germană, dar cu profesorul de istorie. Apoi, când a trebuit să dau la Liceu, nu am dat la „Lazăr” pentru că știam că n-o să intru. Un alt episod a fost când eram asistent la facultatea din Timișoara, înainte de ’90. Mi s-a spus că mai departe nu am nicio șansă. Dacă sunt și atuuri, da... De obicei, dacă nu faci porcării, poate să fie și un atu.

Ce ați sacrificat?

Nu mi se pare că am făcut vreun sacrificiu. A fost mai mult vorba de opțiune. M-am păzit de lucrările mari; în România este atât de mult de lucru în direcţia asta.  Am avut șansa să cunosc multă lume, mulți tineri şi asta mă face optimist: sunt oameni care realmente foarte tari, foarte inventivi, implicați și în proiecte în mediul rural.