Aura Clara Marinescu publicat la: 14/05/2012

Interviu cu Andreea Răsuceanu: „Mântuleasa, cel mai bun teaser pentru o întreprindere turistică culturală!”

Doctor în filologie, traducător și redactor al editurii Humanitas Fiction, Andreea Răsuceanu a debutat ca scriitor în 2009 cu volumul „Cele două Mântulese”.

Ea a acceptat jocul BeWhere! și a răspuns unei provocări. Știe toate cotloanele străzii Mântuleasa, iubește Bucureștiul și îl respiră totodată.

Într-o discuție, publicată în Observatorul Cultural, cu un profesor de literatură franceză aduceai în prim plan peisajul urban ideal? Cum îl vezi tu, de data aceasta?

Ca şi profesorul meu de la Sorbonne 3, ca pe un perfect melanj între ceea ce este construit şi elementul natural. De preferat, ca în creaţiile artistului austriac Hundertwasser, unde clădirile şi vegetaţia reuşesc să coexiste în firesc şi armonie. Revenind puţin în planul realităţii, ar fi suficient să nu se mai distrugă clădiri de patrimoniu şi să nu se mai construiască haotic, Bucureştiul este pentru mine oricum oraşul ideal.

Presupunând că ai mers, fizic și literar, pe urmele lui Balzac, Zola sau poate Cioran, cum sunt străzile din scrierile francezilor față de cele din romanele românești? Te-ai gândit vreodată la o comparație? Un studiu chiar?

Am făcut de multe ori acest exerciţiu, al parcurgerii unor trasee descoperite prin intermediul literaturii (ultimul care-mi vine în minte este cel din romanul lui Eduardo Mendoza, Oraşul Minunilor, aşa am descoperit Barcelona). Apoi, pe urmele câtorva romane din Comedia umană, am reconstituit părţi din Parisul lui Balzac, folosind hărţi din secolul al XIX-lea. Parte dintre acestea le voi include în următoarea mea carte, un studiu de geografie literară.

Crezi că putem vorbi de o geografie personală? Din plimbările tale prin București, ai simțit că oamenii sunt conștienți de locurile pe unde calcă, pe unde trec?

Nu ştiu dacă putem vorbi şi despre altfel de geografie decât cea personală... Într-un studiu relativ recent, J. J. Wunenburger vorbeşte despre elementul subiectiv care condiţionează chiar şi reprezentările precise, matematice, pentru că orice reprezentare presupune un punct de vedere al geografului, deci o anumită doză de subiectivitate. Cu siguranţă că Bucureştiul este altul pentru fiecare dintre noi, în funcţie de propria percepţie, de experienţă, de cultură şi aşa mai departe. Cred că oamenii sunt din ce în ce mai conştienţi şi mai implicaţi în viaţa oraşului, în toate formele ei, şi mai ales mai lucizi în privinţa importanţei pe care o are istoria oraşului, fără de care nu poate exista nici istoria personală, individuală.

Care este strada ta, în București? Dar în Paris? Unde simți că este trecutul, dar viitorul?

În Bucureşti îmi place să mă plimb pe strada Popa Soare, când înfloresc castanii, apoi salcâmii şi teii, e o stradă unde uneori timpul stă, pur şi simplu. E ca şi cum ai aluneca într-un alt timp al Bucureştiului, sau poate într-o altă dimensiune a lumii, ca personajele lui Eliade. Cred că toţi bucureştenii cunosc senzaţia de atemporalitate, de încremenire pe care ţi-o dă uneori oraşul, indiferent cum o percepe şi o numeşte fiecare. De câte ori nu sunt în ţară şi mi se face dor de Bucureşti, prima imagine care mi se naşte în minte e cea a străzii Popa Soare, în lumina verde, apoasă a unei zile de vară timpurie. Mai sunt şi altele, Mântuleasa, fireşte, Romulus, Plantelor, strada Frumoasă, Sevastopol... La Paris, rue Mouffetard, pentru cea mai bună tartă Tatin, rue Vivienne, pentru primii paşi, buimaci, de după o zi de lectură la bibliotecă, rue de Rosiers, care concentrează întreg farmecul Marais-ului. Viitorul e pretutindeni, dar mai ales aici, în Bucureşti, pentru că aici e şi trecutul.

De ce ai ales să scormonești în istoria străzii Mântuleasa? Pentru că doar acolo spiritul lui Eliade este la el acasă? A mai rămas astăzi ceva din parfumul descrierii lui?

La început m-a intrigat numele străzii, fireşte, a cărui etimologie mi se pare cel mai bun teaser pentru orice întreprindere din domeniul turismului cultural, dacă ar exista şi la noi aşa ceva. M-am întrebat cine era femeia care a dat numele străzii, rămânând deci în memoria colectivă drept cea mai însemnată personalitate locală, şi ce am descoperit ulterior, pe filiera documentelor, a fost o poveste fascinantă, pe care am încercat s-o reconstitui într-o carte. E extraordinar că, datorită prozei lui Mircea Eliade, Pe strada Mântuleasa, acest colţ bucureştean a fost salvat de la uitare. Cred că literatura poate fi depozitara cea mai sigură a memoriei oraşului, pe teritoriul ei nu se pierde nimic, cum spui tu, din parfumul unor locuri, al altor vremuri. Şi cred că orice trecător prin această zonă bucureşteană se gândeşte, inevitabil, măcar o clipă şi la Mircea Eliade, ceea ce înseamnă că da, probabil spiritul său este aici la el acasă.

Nu te-au intrigat umbrele altor străzi,de pildăde pe străzile Antim, Plantelor? Crezi că Mântuleasa este singura zonă ce merită exploatată din punct de vedere urban?

Cel mai greu mi-a fost, începându-mi cercetarea, să mă limitez la ceea ce am descoperit despre strada Mântuleasa. Pentru că, inevitabil, căutând, de pildă, în documente privitoare la Sectorul de Negru, în care era încadrată şi Mântuleasa, am dat peste tot felul de poveşti ale altor străzi. Pe unele nu m-am abţinut şi le-am inclus în carte, e cazul străzii Radu Calomfirescu, fostă Băltăreţu, după numele celebrului cămătar bucureştean şi personaj al lui Ion Ghica. Cu siguranţă că sunt multe străzi şi locuri în Bucureşti despre care s-ar putea scrie, dar şi unde s-ar putea organiza evenimente care să angreneze comunitatea locală şi să-i pună pe oameni în dialog, să le ofere şansa comunicării. În munca mea la carte, o parte foarte importantă au constituit-o anchetele locale, discuţiile cu locuitorii de pe Mântuleasa, de la care am aflat despre cealaltă istorie, măruntă, individuală, cu nimic mai puţin importantă decât Marea Istorie, cea despre care citim în manuale.

Descrie-mi o stradă (strada) ideală.

Strada ideală ar trebui să aibă numai case, cu cel mult un etaj, cu obloane de lemn şi curţi interioare, trotuare mărginite cu platani, o cafenea discretă cu scaune afară.

La ce lucrezi acum?

În acest moment beneficiez de o bursă postdoctorală, iar tema lucrării mele este Bucureştiul lui Mircea Eliade.

Joc:

Strada copilăriei mele este.... strada Stejarului (astăzi Ion Ţuculescu).

De obicei, îmi dau întâlnire la intersecția (strada).... depinde. În faţă la Muzeul Antipa, la fantâna de la Universitate, niciodată la MacDonalds-ul de la Unirii.

Dacă aș fi la Paris, m-aș odihni pe o bancă de pe... rue Norvin, în grădina lui Passe-Muraille.

De la Eliade am învățat că.... nu există coincidenţe.

Dacă ai fi un personaj în opera lui Mircea Eliade, ai fi.... Lixandru sau Ştefan Viziru. Deşi mi-ar plăcea să fiu Leana.

Dacă Eliade ar trăi astăzi pe Mântuleasa, ar spune.... că strada e încă plină de zarzări şi de castani.

Bucureștiul miroase a..... mă bucur că mă întrebi! E inconfundabil mirosul Bucureştiului, mai ales vara. Uneori sunt mirosuri care vin de demult, de parcă deşi lucrurile, oamenii au pierit mirosul lor a supravieţuit, condensat în atmosfera unor străzi. Miroase a floare de salcâm, a praf de câmpie, a o mie de lucruri imposibil de exprimat.

Dacă Bucureștiul ar fi o Planetă, s-ar numi... ar fio planetă nouă, nedescoperită încă, misterioasă.

Strada reprezintă.... un microcosmos.

București este orașul.... la care mă voi întoarce mereu.