Fabrica de pasiuni

A coordonat proiecte la CNDB şi ICR şi, în tot acest timp, a dirijat un proiect de cultură urbană, care a crescut într-un an cât altele în zece: Incubator 107 – proiect al Asociației Culturale Macaz.

Îmbrăcată într-o rochie vaporoasă, chicoteşte tot timpul, debordează de veselie şi are o energie molipsitoare. Ştefana m-a invitat în casa din Traian 107 să-mi spună povestea ei. Este prea cald sus, pentru o discuţie „la rece”, aşa că mergem la parter, într-una dintre camerele înalte ale casei, pe unde îşi fac veacul prietenii Ştefanei şi unde gândesc activităţile culturale. O casă-incubator, în care se coc cele mai năstruşnice idei urbane. Cărţi, perne colorate, fotografii cu mama (o versiune a Ştefanei din anii '70), CD-uri. Îşi încrucişează picioarele pe canapea şi își începe povestea.

„Când eram mică, voiam să cânt la harpă, pentru că mi se părea ceva nobil, apoi mama mi-a tăiat aripile zicându-mi că n-am nicio treabă cu muzica, că o să-mi stric degetele”, spune amuzată. „Eu am terminat informatică și făceam multe fotografii. Scriam și poezie, îmi plăceau și oamenii, și încercam să le înțeleg greșelile. Nu prea știam ce să studiez, aşa că am întrebat-o pe maică-mea. Ea a zis să fac relații publice. Am apelat la bunica, și ea s-a gândit: poezie, fotografie și oameni egal teatru (râde). Am regizat în clasa a XII-a un spectacol de-al lui Vișniec și a ieșit bine. Am zis să încerc”. Regia însă n-a fost de ajuns pentru tânăra visătoare. „Mi s-a părut că eu gândesc mai mult în proiecte decât în piese. Voiam să fac ceva ca oamenii să se întâlnească pe bune, să încerc să-i scot din starea de spectator”. Nici Sorbona n-a fost o scăpare. Multă teorie şi câte un pic din fiecare: film, scenografie, regie, dar recunoaşte că a fost o bună şcoală a spectatorului, a descoperit arta contemporană. „Să te împrietenești nu puteai, cu francezii nu am legat prietenii și eu simțeam nevoia să mă leg. Scriam proiecte pentru acasă și scrisori. Cam atunci am înființat și asociația”.

Ștefana a oscilat mereu între partea artistică şi cea pragmatică, căutând să ducă la bun sfârşit ceea ce și-a propus. I se părea că lipseşte ceva în viaţa ei. A încercat atelierele de la Fundaţia Calea Victoriei, dar s-a oprit la un curs de yoga, într-un apartament, unde un tânăr aduna oamenii o dată pe săptămână, să facă exerciţii. Şi funcţiona. A crezut că ar merge şi în cazul ei. A mai avut o tentativă de a se regăsi. „De ziua mea, la 26 de ani, am primit un film, Ashes and Snow, o eternitate continuă, cu imagini de poveste, cu oameni care dormeau în urechi de elefant, părea o lume în care aș fi vrut să trăiesc, și pentru mine filmul a constituit un fel de revelație a faptului că trebuie să ajung în India”. O provocare a fost să înceapă ceva al ei și să ducă la capăt acel lucru. „Am lansat pe Facebook o întrebare: dacă ar fi să învățați de la cineva ceva, ce ați învăța? Și am așteptat feedbackul. A fost surprinzător. Se întâmpla în urmă cu un an, în februarie. Au răspuns atunci 150 de oameni”. Şi a urmat un alt chestionar. „Dar dacă ar fi să învățați voi pe altcineva, ce i-ați învăța? Am primit 30 de răspunsuri. Uitându-mă acum în urmă, am realizat că atelierele pe care le doreau oamenii la lansarea întrebării mele au avut loc la Incubator”. Acum, mansarda din Traian este un loc în care „creștem, și creștem altfel decât prin joburi, creștem o dorință, o pasiune”. Meşteri, ucenici, bresle, cam aşa arată organigrama Incubatorului. Yoga acrobatică a fost primul atelier organizat aici, iar Ştefana a condus Teatrul-labirint cu mult succes. Schimbă atelierele în fiecare lună şi au ajuns să bifeze până acum 180 de activităţi creative.

De când conduce Incubatorul, Ştefana a învățat tarot, reflexo-terapie, diverşi pași de dans, să facă legătorie de jurnale. „Fiecare își alege ce simte, când e momentul”. Într-o continuă căutare, ea nu se opreşte aici, vrea să înfiinţeze un sat ecologic, pentru că nu se vede trăind la oraş. Îl vede ca pe o oază de vacanță în care să locuiască o populație nomadă, rezidenți, familii, cercetători, voluntari, studenți, oameni care au nevoie de o vacanță, să aprofundeze ceva, iar cei care vin acolo să-i învețe pe alții, un fel de Incubator.
Iubeşte strada Negustori şi Grădina Botanică, pe care o vede cel mai frumos colţ de Bucureşti, şi ar fi vrut să fie meşter-pălărier la 1900. Ambiţioasă, a exportat Incubatorul, trecând graniţa Bucureştiului la Iaşi, Cluj şi Timişoara. Şi nu se opreşte aici. Urmează Braşov, Sibiu, Constanţa.

„Incubatorul a crescut mult într-un an. Inițial, oamenii veneau pentru că era secret, acum nu mai este special, e cunoscut. Fiind cunoscuți, ceea ce e bine, avem un capital de încredere. E bine că oamenii nu s-au schimbat, s-a păstrat o anumită calitate a participanților. Încercăm să protejăm ce avem frumos în proiect, să fim fideli cu valorile noastre. Proiectul va dura cât timp va fi nevoie. Visul meu era satul ecologic, nu mă văd locuind în oraș. Mi se pare că e puțin timp pentru tot și simt că-mi investesc energia în multe lucruri..."