Cu autobuzul per pedes

Nu zăbovesc nici 10 minute, că apare mașina. Îmi zic: ajung la timp. Pentru cei obișnuiți cu metehnele RATB, traseele parcurse des sunt știute cu ochii închiși. Fiecare ştie cam cât timp îi ia să ajungă la destinație. Am calculat că ajung într-o oră, cel mult, cu toate opririle, semafoarele și blocajele din trafic. Bucuria mi-a fost de scurtă durată, pentru că la intersecția Berzei cu Buzești ne-am oprit. De ce? Pe Știrbei Vodă se întâmplase ceva, un accident, o descindere a Poliției. Oricum, în astfel de cazuri, călătorul nu e informat (vezi întârzierile de pe aeroport) sau poate nu trebuie să știe.

În fine, după 10 minute de aşteptare, am luat-o per pedes. Cum de altfel au făcut toți călătorii. Traseul printre claxoane disperate, gunoaie, mormane de zăpadă mi-a dat senzația de călătorie la periferia unui oraș aflat în afara civilizației. Ajung în stația Mihail Kogălniceanu. Orele 19.15. Sun să anunț întârzierea. Sunt iertată și așteptată în continuare. Uff. Ajung la destinație (la intersecția Mihai Bravu cu Ferdinand).

Cineva spunea că nu este singurul oraș care se poartă astfel cu viețuitorii lui, că astfel de lucruri se întâmplă în multe cetăți. Da, și totuși sunt uluită de fiecare dată de chinurile la care sunt supusă, urban vorbind. Ca să străbați (pe deasupra) Bucureștiul, din Drumul Taberei până în zona Obor, nu știu dacă am bătut recordul, aproape trei ore, dar cu siguranță nu e normal.