Adina Nanu: Haina nu-l face pe om. Imaginea, da

Profesor de istoria artei de peste 50 de ani, Adina Nanu a scris peste 30 de volume despre istoria artei şi este prima şi singura autoare a unei cărţi despre istoria costumului din România. Între timp, a adus publicului 15 expoziţii diferite şi nu se opreşte aici. Anul trecut, Adina Nanu (86 de ani) a prezentat 40 de costume populare în colecţia „Ce povesteşte portul popular românesc” la Muzeul Satului şi mi-a mărturisit că pregăteşte încă o expoziţie de costume, de data aceasta „Eternele  dantele”, pentru că delicata ţesătură a revenit în moda contemporană.

Doamnă profesor Adina Nanu, de-a lungul carierei aţi dezvăluit publicului o serie de expoziţii cu costume ce provin din muzeul pe care-l administraţi, Muzeul Costumului. Cum acesta nu este deschis pentru public ci doar la cerere,  am vrea să aflăm mai multe despre el.

Nu este vorba despre un muzeu, nici măcar de o colecţie oficială. E adevărat că există 5 săli bine luminate, 130 manechine îmbrăcate cu costume de la jumătatea secolului XIX şi până azi, mobilier şi obiecte de epocă, un inventar, aparat de măsurat temperatura şi umiditatea şi tratamente împotriva moliilor, pentru că am lucrat câţiva ani în Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti. Totul e făcut însă din plăcere, în deplină libertate, fără birocraţie şi fără nici un profit material. Ajutoarele mele sunt, în limita timpului disponibil, fiica mea, care răspunde de departamentul Modă din Universitatea Naţională de Arte, fiica ei, asistentă la catedra de scenografie din Universitatea Naţională de Arta Teatrală şi Cinematografică, şi fiul ei, lector la catedra de design din UNA. Pentru moment, toţi sunt însă foarte ocupaţi cu noua generaţie, a strănepoţilor  mei, care au între 4 luni şi 4 ani. Gazda noastră, Universitatea particulară de Studii Economice ARTIFEX, ne-a pus la dispoziţie cu generozitate o parte din demisol, proiectat ca adăpost antiatomic, fără ferestre, deci fără praf, şi cu temperatură relativ constantă. Din când în când suntem vizitaţi de studenţi şi profesori din acelaşi local, în  care învaţă cum se fac şi se administrează bani,  şi află de la noi cu mirare că se poate face un muzeu fără bani.

Şi acesta cum a luat naştere?

S-a format de la sine, ca urmare a interesului şi respectului meu pentru obiectele lucrate cu talent şi pricepere  pe care le-am găsit în casă şi le-am păstrat, nu le-am aruncat, cum face tineretul de azi. La început ne-am jucat cu pălăriile şi hainele bunicilor, împreună cu părinţii apoi cu copiii mei, apoi le-am folosit ca material didactic pentru cursurile de istoria artei şi arta costumului pe care le-am susţinut. Rudele şi prietenii au găsit şi ei prin dulapuri pălării şi rochii demodate, fracuri  sau smokinguri care nu mai foloseau la nimic, dar ocupau loc şi ni le-au dăruit. Eu am cumpărat doar manechinele şi câteva piese disparate, verigi care lipseau din lanţul unor demonstraţii. Şi azi, prietenii prietenilor vin să completeze expunerea cu amintiri preţioase. Mie îmi revine plăcerea de a studia fiecare pălărie sau guleraş pentru a-i afla originea, stilul şi moda din care fac parte şi a le găsi locul în expunere pentru ca să se potrivească în compoziţia de ansamblu a încăperii, care trebuie să reconstituie atmosfera şi parfumul fiecărei epoci. Printre altele, am plasat ici şi acolo sticluţe de parfum, de la paciuliile secolului al XIX-lea, la Chanel 5 a lui Coco Chanel şi mai departe. Din pricina acestor continue schimbări, nici una din cele 15 expoziţii pe care le-am organizat până acum nu a semănat cu celelalte, de la prima din Muzeul Colecţiilor din 1997, la următoarele de la Muzeul Naţional de Artă, Muzeul de Istorie, Palatul Cotroceni, Peleş sau Muzeul Costumului de la Veneţia.

Ce vă face să vă cheltuiţi atâta timp şi energie pentru a organiza aceste expoziţii fără nici un folos material, ba câteodată dimpotrivă?

Desigur, plăcerea jocului, recunosc. Fiecare nouă temă, fiecare nou decor cere o altă compoziţie, un critic de artă ar numi asta „instalaţie”, care este în felul ei o creaţie artistică. Firul care leagă însă între ele toate activităţile mele, expoziţiile dar şi cursurile şi conferinţele, pe care le fac de asemenea în majoritate gratis, este însă altul. Dacă m-aş exprima pompos şi patetic aş spune că am o „cauză” pentru care lupt. Cea de a impune „imaginea umană” ca pe prima şi cea mai însemnată artă vizuală, mai cu seamă a anilor în care trăim. E vorba  de locul ei în estetică, de rolul ei în istoria artelor, dar şi de predarea ei în şcoală. Să mă explic. Dacă am umbla cum ne-am născut, goi, ca Adam şi Eva, nu am avea probleme. Dar, vrând-nevrând, fiecare om, în fiecare dimineaţă din viaţa lui, îşi compune o imagine, ca o a doua piele, folosind, la fel ca orice artist plastic, volume şi culori, alăturând şi suprapunând diferite materiale. Cineva poate să nu calce niciodată într-un muzeu, dar în oglindă se uită şi ce vede este echivalentul unui tablou, care poate fi şi el bun sau prost. Câţi oameni se întreabă însă de ce arată cum arată? Ce îi face să se tundă mai scurt sau mai lung sau să se radă complet? Mărturisesc că indignarea care mă cuprinde când văd o ţeastă nudă nu se calmează decât la gândul că nici o modă nu durează prea mult. Majoritatea bărbaţilor şi destule femei îşi crează înfăţişarea inconştient, din spirit de turmă.

Cum aţi ajuns la această constatare?

Bineînţeles, cu timpul. De când mă ştiu desenez şi modelez oameni (cu puţine excepţii, cum ar fi pisicile, dar şi acestea văzute ca modele pentru oameni, de a se bucura de viaţă cu plăcere şi curiozitate). Educaţia artistică teoretică şi practică pe care am primit-o şi pe care am dat-o mai departe studenţilor mi-a îndreptat atenţia asupra artei imaginii umane şi mi-a oferit argumentele să o susţin.

Şi cum, cu ce arme luptaţi pentru această „cauză dreaptă”, cum se spunea în romanele cu cavaleri medievali?

Cu vorba bună, dar mai ales cu imagini, care sunt cele mai convingătoare. Cel mai uşor m-am înţeles cu studenţii mei de la UNA şi UNATC. Fiind născuţi cu talent, cu sensibilitate vizuală şi creativitate şi înzestraţi cu o cultură artistică, ei şi-au folosit firesc propria persoană drept câmpul de experienţe cel mai la îndemână pentru a-şi alcătui înfăţişarea. Majoritatea oamenilor însă, se descurcă greu, fără iniţiere în artele vizuale, fără pricepere, deseori fără atenţie, în cel mai bun caz ca pictorii naivi sau ca artiştii amatori. Întotdeauna m-am întrebat cum se poate ca în şcoala generală să nu existe deloc preocuparea pentru imaginea umană. Dacă la orele de desen problemele plastice de compoziţie, formă, proporţii, contraste cromatice, etc. s-ar aplica prin felul cum arată chiar elevii, aceştia ar fi direct interesaţi şi n-ar mai considera educaţia artistică doar o dexteritate.

Aţi încercat să-i lămuriţi pe cei care iau decizii că există această lacună în programele şcolare?

Am trimis jalbe miniştrilor Învăţământului, dar aceştia s-au schimbat atât de des în ultima vreme încât nici nu ştiu la cine au ajuns. Am scris cărţi („Comunicarea prin imagini”, „Arta pe om”, „Artă, Stil, Costum”),  manuale de educaţie artistică în care ridic această problemă (cum este cel pentru clasa a XIa), articole, emisiuni TV.

Ce rol joacă Muzeul Costumului (chiar dacă numai în devenire el poate fi numit aşa) în această campanie pentru promovarea „artei imaginii umane”?

Colecţia mea de costume oferă exemple de imagini umane armonioase din diferite stiluri şi mode care s-au succedat  în Bucureşti de la 1850 până azi. Vizitatorii intră foarte relaxaţi să vadă doar haine şi au surpriza să descopere latura artistică a îmbrăcăminţii, ascultă explicaţii despre acordarea liniilor şi culorilor, despre asortare, care este astăzi nu numai neînţeleasă, dar chiar evitată. Prezenţa ambientului fiecărei epoci (în expunere există canapele şi scaune, un pat, un leagăn şi chiar o cadă de baie) îi ajută pe spectatori să priceapă cum se leagă între ele toate manifestările artistice într-un anume stil. Am realizat chiar filmuleţe despre confluenţele artelor, ilustrând asemănările dintre muzica şi artele vizuale din diferite epoci sau legăturile dintre dans şi costum.

Să revenim la portul popular.

Faptul că portul popular se poartă mereu mai puţin la ţară şi deloc la oraş a adus în  colecţia noastră o mulţime de costume din diferite regiuni ale ţării. Încercând să înţeleg ce e specific naţional în imaginea ţăranului român, cum au apărut şi cum se explică variaţiile regionale sau cum a fost transformat costumul din sat pentru a deveni la curtea regală ţinută somptuoasă cu valoare simbolică, la fel ca un steag, am adus, la începutul acestui an, o selecţie de costume la Muzeul Satului, pentru a afla părerea celor mai avizaţi specialişti în arta populară. Am încercat, de pildă, să susţin prin imagini că portul pădurencelor din preajma castelului Huniazilor păstrează amintirea felului cum arătau doamnele nobile din secolul al XV-lea, cu bonete cu văl, trenă şi  inele. Sau că pantalonii largi ca o fustă ai bărbaţilor din Ţara Oaşului sunt urmarea unei mode care a traversat Europa, pornind de la kiltul scoţian, prin Olanda lui Rembrandt şi Parisul Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea. În expoziţie au putut fi văzute câteva piese care au aparţinut reginei Maria şi Principesei Ileana, ca şi alte costume ale unor doamne de la Curtea Regală, cum era Cozia Oteteleşanu.

În cadrul expoziţiilor pe care le organizaţi, ce  vizitatori se arată mai  interesaţi de acest tip de costum?

Desigur în primul rând străinii, care vin la noi să afle ce ne distinge de ceilalţi europeni, să vadă nu numai case de sat şi biserici pictate, dar şi înfăţişarea tradiţională a locuitorilor, apoi bătrânii care-şi răscolesc amintirile, dar şi mulţi tineri. Aceştia din urmă resimt cel mai puternic fenomenul globalizării, al circulaţiei imaginilor pe tot pământul prin televiziune şi internet, care duce la uniformizarea veşmintelor de pe toate continentele (costumul clasic oficial şi blugii, tricoul pentru şcoală sau timp liber) şi ar dori să iasă din monotonie prin ceva „altfel”, dar care să marcheze în acelaşi timp aparteneţa la un grup, nu numai la o generaţie, dar şi la spaţiul cultural al ţării noastre. Ori calităţile majore ale portului nostru sunt pe de o parte un tipar bine definit, care se regăseşte în toate regiunile, pe de alta o varietate de ornamente care face ca niciun costum să nu semene cu altul.

Care e ţinta practică cea mai apropiată în lupta pentru promovarea „comunicării vizuale”?

Propun introducerea în ultima clasă a învăţământului general obligatoriu a aplicării cunoştinţelor artistice acumulate în clasele precedente la „Arta imaginii umane”. Însă nu doar opţional, facultativ sau limitat la vreo filieră teoretică sau practică, ci ca o materie obligatorie, deoarece hainele nu se îmbracă selectiv de către o minoritate pierdută într-o mulţime de nuduri. Elevii ar înţelege astfel firesc şi ar accepta că felul cum arată îi reprezintă, că un aspect decent e o formă de politeţe şi, prin urmare, în şcoală nu se potrivesc buricul gol sau bijuteriile.

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
•