Rock the City behind the scene

Din prima zi a Rock The City am rămas cu puternica senzație că ce a fost bun, bun rămâne. Mă refer aici la Timpuri Noi. Dan Iliescu (voce & chitară), Sabin Penea (bas și vioară) și Felician „Felix” Sfura (tobe) au ținut să cânte hituri, și nimic de pe cel mai recent album, „Deschide-ți mintea”. După ei, Celelalte Cuvinte. Nimic nou de la Oradea. Una dintre trupele care a avut multe de spus în muzica românească practică, după 30 de ani de activitate, un performance destul de învechit. După pleiada de trupe autohtone, a venit rândul formației germane de la Heaven Shall Burn. Totul pe repede-înainte, între niște versuri neinteligibile... nu m-au impresionat cu nimic. A, ba da, ținuta și prezența vocalistului Marcus Bischoff a fost puțin ieșită din schema heavy-black-metal. Avea un puternic aer italienesc. Singurul gând cu care am plecat după prima zi de la Romexpo a fost: se aude decent, mâine o să fie senzație. În următoarele două zile de festival aveam să mă răzgândesc de câteva ori.

Ziua II avea să-mi producă senzații cu siguranță irepetabile, concertele de cu seara reprezentând și o premieră pentru mine: Lacuna Coil, Soulfly, Black Label Society și Machine Head. Despre brazilieni și hiturile Sepultura nu vă spun decât că mi-au amintit de adolescența în care nu mă atingea foarte tare formația Cavaler-ilor, dar că, privindu-i cu ochii maturității, chiar și în formula Soulfly, mi-au inspirat ceva forță și au reușit să facă încălzirea pentru BLS. Machine Head mi-au părut înnegurați, exact așa cum și-au dorit, dar, la fel ca germanii primei zile, nu m-au atins cu nimic. Cu trei dintre italienii Lacuna Coil am urmărit o primă parte din concertul Black Label Society, din spatele scenei. Andrea Ferro (voce), Marco Biazzi (chitară) și Marco Coti Zelati (bas) au rămas special să-i vadă pe americani performând. I-am găsit foarte zâmbitori, după ce au avut o întâlnire cu Zakk Wylde și Nick Catanese... Am înțeles, mai apoi. Îi zăresc. Cei patru BLS, aparent foarte relaxați, se fotografiau singuri cu un telefon mobil și făceau glume pe tema asta. Mai erau cinci minute până să intre pe scenă. M-am apropiat și un mare val de adrenalină a lovit. Gașca se spărsese. Fiecare cu treaba lui. Zakk mă privește și mă cuprinde foarte natural de după umeri. „Mulțumesc. Să facem o poză, sigur!”  Ii urasem ca de dinainte de concert. După ce i-a aruncat un „we’re ok, yeah” lui DeServio, care deja se agita, revine spre cameră. Zâmbește și mulțumește din nou. Pleacă. 

Mă retrag spre italieni și urmărim pregătirile. La 19:45 punct, se aude „alarma”. Simt cum îmi îngheață sângele. Mă gândesc la prietenii fani BLS din primul rând și cât m-or urî acum. Zakk își potrivește crosa indiană și se îndreaptă către fața scenei. Cei patru dau mâna și se înțeleg din priviri. Se aude în boxe: Bucharest, Romania, will you please welcome the almighty Black Label Society! Și începe Crazy Horse. Starea adrenalinică nu mă părăsise. Deși din spatele scenei nu se vedea mare lucru, iar despre auzit nici nu putea fi vorba, n-am putut părăsi locul în timpul primei piese. În plus, era fascinant să vezi cum, de fapt, în afară de bodyguard-ul trupei care se învârtea ca un leu în cușcă, nimeni nu mișca. Ajungând în fața scenei, în deja vestitul cerc auriu, am realizat că sonorizarea la care speram cu o seară înainte nu se întâmpla, ca să zic așa. A fost ceva mai bine decât la Megadeth, dacă vreți o comparație. Totuși, toboșarul Chad Szeliga –  o adevărată plăcere să-l urmărești – și preferatele Overlord, Fire It Up și Suicide Messiah au fost cireșele concertului, pentru mine. Mi-ar fi plăcut ca Zakk să fie mai prezent, mi-ar fi plăcut ca rockerii cu pretenții din și de cerc să nu alerge disperați minute în șir după unul dintre baloanele lansate în timpul Fire It Up (vorba aia: un pogo n-ar fi făcut). Mi-ar fi plăcut să aud și In This River, la fel cum mi-ar fi plăcut să cânte mai mult... Per ansamblu, BLS a fost – lăsând chestiunile tehnice care nu mai miră pe nimeni la concertele/festivalurile românești – exact ce-mi imaginasem: un tur de forță.

Ziua III, surprize-suprize. Mobilizare totală. Pentru că mi s-a părut indecent să pui o trupă de talia Ugly Kid Joe să cânte de la 13:45 (nu cred ca erau cei mai slabi din curtea școlii) și pentru că umblau zvonuri că ar veni, totuși, cu Shannon Larkin – toboșarul Godsmack – am prims startul zilei. Credeam că vom fi singuri, la cafea, cu Whitfield Crane. Se pare că și alții gândiseră la fel. Ei bine, UKJ au fost revelație. Plini de energie, cu o foarte zâmbitoare prezență feminină la tobe pe nume Yael (de, Shannon a stat acasă cu ceilalți colegi), timp de 30 de minute, californienii ne-au făcut să dansăm în plin soare. Dacă pun la socoteală și baia de „mulțime” a liderului trupei, pot spune că acele câteva sute de persoane care au asistat au fost plăcut impresionate. Am urmărit Within Temptation și Evanescence de la umbra umbrelelor. În comparație cu rochița albă a solistei formației olandeze, care a practicat un fel de metal-dance simfonic, în negru, Amy Lee de la Evancescence a părut că a cântat aceeași piesă mai bine de o oră. A făcut-o bine, dar mai bine s-a prezentat bateristul Will Hunt. Peste tot auzeai: blondul de la tobe e tare! Da, și a mai cântat și cu BLS și Static-X. Evanescence a fost, pentru mulți, revelația anului. Recunosc, nu și pentru mine.

Mi-am dorit foarte mult să văd The Cult. Recunosc, m-au cam dezamăgit. Încă nu pot arăta cu degetul exact punctul lovit, dar cred că e vorba despre blazarea și prăfuirea lor. Totuși, ascultând piese înregistrate la final de 80, Cult îmi sună foarte rock și acum.

Iar cum marea de lume care se strânsese în jurul orei 20:00 venise pentru GNR, ei bine, și eu așteptam curioasă. Foooarte curioasă. După jumătate de oră, intră pe scenă. Am văzut un AXL mult mai rezervat decât în urmă cu doi ani, însă cu o voce la fel de distrusă. Aceleași „pocnitori” venite parcă special să acopere refrenul Live and Let Die, dar m-am bucurat de Estranged și Civil War, de I Used to Love Her sau Mr Brownstone. Un show-copie a celui din 2010, același public venit pentru Don’t Cry și November Rain, același regret că unii nu știu când să se oprească.

Per ansamblu, Tuborg Greenfest powered by Rock The City a fost o experiență. Cu bune și cu mai puțin bune, și mai ales cu dezvoltarea unor noi strategii de poziționare, ca să auzi mai bine – lucru absolut anormal pentru orice spațiu decent de concert din secolul 21. Încă sperăm la perfecțiune!

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
•