RHCP: basul și cu toba mare

Am văzut roșu în fața ochilor când toboșarul Chad Smith a apărut pe scena impunătoare, dar care nu a cuprins toate elementele cu care americanii s-au prezentat prin alte țări. Purta un costum „tomatin”, iar arena a izbucnit. I-a urmat basistul Flea, pe care îl declar, fără nicio reținere, omul serii (așa cum este la fiecare concert RHCP). Doar cu aceste două „elemente” pe scenă am fi putut avea un show la fel de spectaculos.

Mulți spuneau, și nu i-am contrazis, că Josh Klinghoffer este un chitarist bun. De studio, eventual. Prestația sa de pe scenă a fost însă o dezamăgire. Nu l-a ajutat nici piciorul accidentat în urmă cu două săptămâni, fiind nevoit să petreacă toată seara pe scaun, dar nici nu a știut sau poate nu a vrut să atragă simpatia publicului. În plus, sonorizarea a fost piedica majoră: am fost nevoiți să ghicim acordurile și - acolo unde era cazul - ceva riffuri (cu siguranță și „datorită” faptului că reglajele inginerului de sunet Dave Rat nu au funcționat și la români). Klinghoffer, cu treningul la purtător, a trecut fără să-și lase o amprentă pe acest concert.

Despre solistul Anthony Kiedis nu pot să spun decât că a fost o apariție previzibilă. Cu binecunoscutul joc de scenă, cu șapca și mustața, fără să comunice prea mult.

Și a început cu Monarchy Of Roses. Printre cele 19 piese din setlist s-au strecut și câteva ieșite din zona MTV, momente de... plictiseală pentru marea parte a publicului: Charlie, Hard To Concentrate, The Adventures of Rain Dance Maggie, I Like Dirt, Goodbye Hooray sau Ethiopia.

După ce Under The Bridge a agitat spiritele, reinterpretarea în forță a piesei Higher Ground a lui Stevie Wonder a lăsat rece publicul român, întors la tonetele cu bere și popcorn.

Altfel, Dani California, Can t Stop, Scar Tissue, Californication și By The Way au fost, așa cum se întâmplă cu toate hiturile, fredonate și aclamate. Întreg gazonul, o adevărată priveliște, iar când românul știe câteva versuri, atunci există mari șanse ca spectacolul să reușească.

Era loc de mai bine. Și pe scenă, și în tribunele pe jumătate ocupate. Poate cu un solo de tobe, la care spera colegul Nicolau, sau, cu siguranță, unul de chitară marca Frusciante.

Per ansamblu, chiar dacă m-am bucurat de concertul RHCP, cu priveliște și loc de dans, avem în continuare - ca public, în primul rând - de lucrat la treaba asta cu muzica.

Cum Flea a pus punctul pe i și la finalul concertului: „susțineți muzica de orice fel!”, spun că ar fi bună și o implicare ceva mai emoțională, nu doar fizică.

Pe 31 august, încă o dată în istoria recentă a concertelor din România, o trupă străină a fost opening act pentru una românească. Care, la rândul ei, deschidea pentru capul de afiș ale serii. După experiența de acum doi ani: Down, în deschidere la Iris, pentru AC/DC, acum, britanicii As Able As Kane au fost meniți să încingă atmosfera pentru clujenii Grimus.

I-am urmărit cu interes pe AAAK, după ce pe la toate colțurile lumea ofta cu câteva zile înainte de concert, nesatisfăcută de alegerea formației americane mult așteptate. Cei patru îi urmează pe RHCP în turneul european, iar prestația lor a fost mai mult decât decentă, cu atât mai mult că, în cariera ei, trupa a făcut o pauză de aproape 20 de ani. Un show scurt, cu proiecții video și câteva reflectoare orbitoare, cu beat electro/industrial.

De cealaltă parte, clujenii au fost aduși pe scenă de public, prin vot. Au fost destul de energici, cam emoționați, însă au făcut tot ce le-a stat în puteri.

La fel și organizatorii. Nu știu exact cum a fost jos, în teren, însă oamenii din tribune au conviețuit în armonie, fără să stea la cozi prea mari, până și restricțiile de fumat au fost respectate, iar părăsirea spațiului s-a petrecut destul de facil.

După aproximativ două ore de Red Hot Chili Peppers, show așteptat (de unii) ani de zile, o plimbare de zece kilometri pe jos era cumva normală.

Slavă Domnului că transportul în comun vine tot mai rar noaptea...!

Galerie foto:

• 
• 
• 
•