Rațiune și simțire. De vorbă cu Mihai Dinu, Radio Guerrilla

Patricia Marinescu a dezbătut împreună cu Mihai Dinu, Directorul Muzical al Radio Guerrilla, problema criticii muzicale astăzi.

Bio: Mihai Dinu face radio din 1991. De la etajul 11 al unui cămin studențesc. Radioul se chema Delta și intra în emisie, după ce lua o jumătate de diazepam. A trecut prin transformările radioului în Delta RFI, apoi în RFI, până și-a luat hamul și praștia și, după 16 ani, a plecat la Radio Total. Care, și el, s-a transformat. În Gold Fm. Acum este Director Muzical la Radio Guerrilla.

Cum definim un critic muzical astăzi?

Teoretic, ca pe un om de specialitate, care ar trebui să aibă niște minime cunoștințe despre ceea ce scrie, eventual, și o școală. În România, nu prea știu să existe oameni cu astfel de școală, care să se ocupe de muzica modernă. Suntem la început cu critica, cu toate că ne dăm cu părerea despre foarte multe lucruri și cam întotdeauna acolo unde ne pricepem mai puțin... În străinătate, lucrurile merg deja într-un sens cu care oamenii s-au obișnuit, pentru că piața asta funcționează foarte bine, cu reguli foarte clare. Și atunci nu aș spune critică, mai degrabă, recomandare. Pozitivă sau negativă. Gusturile oamenilor se identifică cu un anumit critic și atunci îl urmăresc, merg pe mâna lui. Cred că în România facem mai mult recomandări, nu neapărat critică.

Recomandăm pe baza unor experiențe, care sunt subiective.

Da. Acum depinde de la ce vârstă asculți muzică, ce tip de muzică. Cu ce muzică ai crescut acasă. La ce sistem de referință te raportezi. Că una e să te raportezi pentru Copilu Minune și alta este față de Bach. Cu totul și cu totul, criterii de referință diferite. Vorbind despre ce văd în jurul meu, pe net, sunt oameni care se ocupă de treaba asta și unii chiar o fac într/un mod plăcut. Îți face plăcere să-i citești. Nu cred ca m-am ghidat eu, cel puțin, după recomandările lor, fiind în aceeași zonă și uneori e plăcut să-i citești.

Până la urmă, contează și un background profesional și modul de a gândi muzica.

E clar că un om care a studiat la Conservator va vorbi altfel despre muzică. Se poate axa pe detalii tehnice. Noi, ceilalți, fără Conservator, cred că mergem mai mult pe feeling.

După experiență. După ce ne transmite muzica. Putem fi influențați de starea pe care o avem la momentul în care ascultăm. Și atunci recomandarea nu va fi foarte favorabilă.

Ca public, avem curiozitate...

Dacă avem afinități față de cel care face recomandarea. Dacă-l urmăm, vedem dacă este pe gustul nostru. Unii iau necondiționat ce spun anumiți oameni.

Este posibil ca o bună perioadă să te identifici cu omul pe care-l citești și, la un moment dat, el să aibă o părere contrară ție față de un produs.

Asta nu înseamnă că trebuie să întrerupi relația. Sunt doar două puncte de vedere diferite. Cred că avem cu toții loc. Iar internetul ne oferă posibilitatea asta, de a avea la câteva clickuri distanță tot felul de informații.

Sunt foarte mulți care opinează.

Trebuie să te uiți și la ce-a mai făcut omul ăla. De unde a pornit, de câți ani face asta. Și dacă îți place, chiar să-l urmărești.

Și să nu avem încredere într-un personaj nou?

Ba da. Trebuie să fim deschiși. Să captăm cât mai multă informație. Acum, și ea ar trebui filtrată. Fiecare are, când deschide computerul, o bară de lucruri favorite, iar o recomandare care vine din partea unui site favorit primează în fața uneia care nu are niciun soi de recomandare. Fiind atâta informație, trebuie să existe un filtru. Eu observ asta și la munca pe care o fac zi de zi, la radio, cu alegerea pieselor. Singur nu cred că aș putea să acopăr o arie atât de mare și atunci mai sunt oameni care mă ajută. Uite sunt astea cinci piese... și știu sigur că ele vin după ce au fost supuse unui filtru al oamenilor respectivi. Ce-mi amintesc amuzat – înainte de 89 apăreau niște cronici de album chiar pe coperta din spate a albumului. Și atunci aveai recenzia gata făcută.

Procedăm la fel și se știe că nu va putea cineva, vreodată, să acopere toată muzica. Cum ne percepe publicul?

Cred că oameni empatizează cu ceea ce le spui. Prima dată din curiozitate, apoi că a ascultat ceea ce i-ai propus și chiar i-a plăcut și omul ăla este câștigat. Chiar dacă, la un moment dat, părerile sunt diferite.

Lucrurile s-au schimbat foarte mult, se știe. Când am început eu să ascult muzică acum 20 de ani, aflam de la tata, de la sora mai mare despre tot felul de nume și albume. Mai aflam de la prieteni, au apărut primele posturi tv de muzică și încet, încet, am adunat informație. Apoi a apărut internetul și totul este pe tavă. Nu mai stai cu carnețelul lângă aparatul de radio sau lângă televizor, să notezi trupa pe care tocmai ai ascultat-o.

E, acum 30 de ani, când am început eu să ascult muzică, era doar programul 3 al radioului național și mai prindeam în București Radio Orizont, un post bulgăresc. Foarte bun la vremea respectivă, pentru că dădeau muzică cântată în engleză și nu foarte multă din blocul socialist. Conta, la fel, dacă aveai un unchi, un văr mai mare, care întâmplător să aibă Phoenix sau Queen. A existat o deschidere către muzică până prin 81, 83 și păreau niște discuți indiene, de la casa de discuri Boom Boom, care făceau sub licență și AC/DC, Back In Black, și Queen, The Game, și Kraftwerk, Computer Love, și care au ajuns în România. Costau 80 de lei. Ei, cineva le-a luat și cumpărai. Te gândeai: cine sunt ciudații ăștia? Hai să-i ascult.

Era plăcerea de a descoperi. Acum, cu internetul, ai totul la îndemână.

Și acum îmi face plăcere să iau câte un disc, să-l scot din țiplă. Am reușit să păstrez câteva dintre viniluri – avea o colecție destul de mare, însă am rătăcit multe dintre ele. Nemaiavând pick-up, am renunțat să adun. Cam așa stăteau lucrurile. Și cu CD-urile stau lucrurile la fel. Mai puțin cu casetele. Mă enerva că trebuia să derulez.

Bun, și ce ne facem acum? Tinerii au acces la mii de siteuri, la bloguri care recomandă, altele spun chiar că fac critică.

Cred că e foarte importantă matricea în care crești. Dacă preiei lucruri solide de acasă... până la urmă, nu școala trebuie să facă totul, și părinții acasă ar trebui să îndrume. Nu neapărat să oblige copilul, ci să-i arate că există diversitate, pentru ca el să poată alege. Ce mi se pare nefericit acum este că nu se mai studiază muzica așa cum ar trebui în școli.  Nu neapărat măsurile sau să-ți spună profesoara „aoleu, ai cântat fals”. Dacă n-am voce...

Audițiile sunt foarte importante.

E, da. Am avut noroc la școala generală de un pick-up rusesc Rapsodia, cel mai prost ac care s-a pomenit vreodată, dar acolo am ascultat AC/DC și Kraftwerk și normal că am fost ca pe o altă planetă. A fost un șoc cultural. Îi mulțumesc profesoarei. Sigur, mulți colegi au rămas acolo, au trecut repede cu vederea. Și astăzi, probabil, sunt cu Celine Dion... au rămas romantici.

Totuși, Celine Dion este una dintre dive, un nume foarte important pe segmentul...

Da, pe segmentul ei, este mama lor.

Ce ar trebui să facă publicul – să caute în cât mai multe părți și, așa cum spuneam, contează mult îndrumarea discretă care e dată din spate. Pentru că și noi, la rândul nostru, am fost îndrumați. Ni s-a arătat că putem alege, gusta din toate.

E curios că primul meu disc nu a fost unul de pop sau rock, ci unul de muzică clasică. A fost primul pe care am dat bani în clasa a opta. Mai întâi mi-am luat discuri, trei sferturi erau clasice, apoi am primit pick-up-ul. Bine, clasica se găsea și mai ușor. Însă după 85, 86 au început să dispară și astea. Rămăseseră pe piață mai mult discurile scoase la noi, dar Electrecord ajunsese la o blazare.

Acum, cum decurge documentarea ta? Știu site-ul, 1969.ro, am văzut și secțiunea cu voci noi, care sunt sursele?

Am făcut blogul prin 2007 și am crezut că o să rup gura târgului și am văzut că nu e deloc așa. Că lumea nu caută lucruri destul de nișate, ci mai mult mainstream. Dintr-un foc, având un blog muzical îl nișezi. Scriind pe blogul nișat despre alte nișe, deja îngustezi și mai mult treaba. Legat de surse, pot să spun că am avut noroc că am lucrat la RFI, o perioadă lungă de vreme și am fost aprovizionat acolo cu tot felul de lucruri de bun gust, atunci când în România lumea nu avea habar de ele. RFI a difuzat prima dată Gotan Project, Nouvelle Vague, Coldplay și tot ce a venit pe filiera electro franceză. Iată că acum, după aproape zece ani, Gotan Project vine a nu știu câta oară, Sala Palatului e plină... Cred că asta a contat și în direcția mea de cercetare. Prefer să mă uit la France Inter, care are un playlist foarte eclectic, ceea ce la posturile anglo-saxone nu găsești. Sau cum are FIP, acolo e și mai și. E o întreagă nebunie. Indie, cu rock, clasic. Și ascultând și având un fir, mergi pe el. Treaba e în cascadă. De la un artist ajungi la altul și tot așa. Până la urmă vezi ce-ți place și recomanzi ce-ți place. În principiu, nu prea scriu de rău. Ce recomand, recomand din toată inima și ce e acolo ascult. Iar dacă e să recomand câte un disc. E mult spus să fac cronică. Dacă este să-l recomand, la fel. Nu desființez pe nimeni, că n-am niciun interes. Părerile sunt împărțite.

Da, fiecare e liber să-și facă o părere și să aleagă dacă-i place sau nu. Îi arăți părțile rele și pe cele bune, din punctul tău de vedere.

Da, dar nu cred că am desființat pe cineva în cei aproape 5 ani de blogging. E mai confortabil să scrii despre lucruri frumoase, decât să devii un hater. Cu toate că mulți dintre artiștii de la noi merită să și-o fure. Chiar și cei underground.

O palmă la momentul potrivit poate face bine.

Da, dar fiind o lume atât de mică, la noi, poți să i-o dai și față-n față. Cei din zona muzicală au nevoie de Radio Guerrilla și atunci ar fi păcat să se supere.

Promovează o bucată bună din muzica românească, poate singura care merită să fie promovată. Pentru că, da, am văzut ce-a mai scos Connect-R sau mai știu eu cine...

Uite, vezi, fără să vrem suntem atinși de informațiile astea. Ai intrat pe Facebook, depinde ce prieteni ai.

Nu prea poți să ratezi...

Nu, nu. Lucrurile majore nu le poți rata. Sunt o grămadă de reviste cu care ne „împrietenim”, dar care s-au tabloidizat, și care promovează astfel de lucruri și... Am prieteni care și-au închis conturile de Facebook.

Se crează niște curente, să le zic, destul de deranjante. Se iscă un subiect, iar lumea postează în neștire. Și e foarte obositor, ba chiar enervant. Uite, cum a fost acea perioadă bogată în... Fuego. Am avut o problemă.

Îți place Fuego?

Nu, tocmai d-aia nu vreau sa-l văd zilnic. Trebuie ignorat. Și când vine din atâtea părți, deja consider că undeva ne pierdem timpul cu nimicuri. Până la urmă, faci mișto, dar e reclamă. Sigur, într-un cerc de oameni care nu vor merge spre așa ceva, dar ...

Mi s-a întâmplat anul trecut, cât a fost X Factor, asupra calității acelei emisiuni, mi s-a întâmplat să scriu două posturi care au avut un succes senzațional. Dar care, din punct de vedere editorial, erau absolut rupte de ce se întâmpla și se întâmplă pe blogul meu. Am picat pe gânduri. Ar trebui orientat spre altceva sau să fac alt blog cu astfel de lucruri. A fost un șoc când am văzut că ajunseseră la 70, 80 de share-uri. Mult de tot pentru un blog micuț.

Să dăm publicului ce cere... Deși cred că poți da publicului altceva și lui să-i placă.

Nu mai știu cum e. Dacă a fost mai întâi oul sau găina. Cred că lucrul ăsta vine și pe un fond de stres și oboseală, de preocupări către tot soiul de lucruri grave. Și de aici nevoia de facil – un mic scandal, mai vedem un silicon – toate sunt aruncate, se schimbă de la o zi la alta. Foarte puțini mai au puterea să caute ceva. Să caute o muzică nouă. Vorbesc despre generația mea. S-a oprit la jumătatea anilor 90. Tot ce e Metallica, Whitesnake, Slayer, rezonează perfect cu ei.

Poți să rezonezi cu Whitesnake, dar să...

Asta spuneam, că sunt puțini care fac asta. Grijile zilnice, plus un copil... gata, ți-au pus capac. Și mai este un lucru. Nu toți oamenii au noroc să lucreze ca noi, cu materia primă. Alții sunt doctori, economiști. Ei, într-adevăr, au nevoie de niște repere, de un ghid, dacă simt nevoia să asculte ceva noi. Dacă s-au oprit, asta e, rămân la borna asta. Vine Whitesnake în România, ma duc. Coldplay, da, U2... sunt lucruri pe care le-au mestecat și le-au rumegat.

Deci, e nevoie sau...

Da, este nevoie. Este.

În puzderia asta... toată lumea recomandă spunând mergi. Până la urmă răspunsul la întrebarea de ce să mergi e cel care face diferența. Foarte puțini dau motivele. Ce face diferența? Cine e avizat? Dacă e vorba despre una sau, pur și simplu, te identifici cu un om, un site, o revistă sau post de radio și mergi pe mâna lor.

Cred că e mai curând vorba despre identificare. Pentru că, la noi, încă nu există acei oameni care să facă o critică atât de obiectivă. Uite, cu blogurile, siteurile, producătorii muzicali s-au orientat și ei bine. Eu cred că, după radio, s-au orientat către bloguri pentru recomandări. Și cred că se dau bani pentru treaba asta. Anumiți oameni scriu pentru bani anumite lucruri, fac PR, pun cinci postări pe Facebook despre noua ta piesă, scriu trei rânduri și pe blog - „mamă, ce m-am dat pe spate”. Iar casele de discuri au învățat lucrul ăsta. Îi cheamă, îi duc la o sală de repetiții, le arată cum se face un videoclip și, normal, că ai un subiect și scrii. Acum, nu știu câți din ei ating și banul. Și mă întorc la cele două show-uri muzicale de acum jumătate de an, Vocea României și X Factor, ce PR am văzut pe Facebook pentru puștiul ăla Andrei Leonte care a câștigat, dar de care nu s-a mai auzit absolut nimic...

Ne trezim acum cu vreun album.

Da, s-ar putea. L-am văzut întâmplător cântând într-o seară... mizerabil! Și toată lumea spune „vai, ce băiat bun!” O fi, bravo lui. E bine crescut.

Dar ce ne facem cu muzica?

Până la urmă despre asta vorbim. Au simțit televiziunile treaba asta, că pot duce mesajul și pe alte căi decât televizorul.

Da, prin Facebook se propagă instantaneu.

Și se mai ivește o întrebare: putem să credem în obiectivitatea bloggerilor sau a celor care scriu pe anumite site-uri? În momentul în care apare o anumită reclamă pe blog, ai atins banul, e clar că se schimbă. Nu mai ai acea independență pe care ți-o dorești. 

Ar trebui să facem un ghid pentru cei care vor să asculte muzică. Primii pași: mergi acolo, acolo, ai grijă la...

Dacă vezi...

Vezi ce tip de reclamă are pe blog personajul respectiv. Ea îți poate spune foarte multe despre cine ești cu adevărat.

Cred că, până la urmă, îndemnul ar fi: experimentează! Încearcă!

Da.

Eu pot să-ţi spun că o trupă este senzațională. Dacă îți place, e ok, dacă nu...

Poți să ajungi și să spui: domnule, mie treaba asta nu-mi place deloc, dar formația este de cinci stele, merită toată recunoștința. Însă eu nu ascult acasă. Nu rezonez.

Da, mi se întâmplă.

Și mie. Cu o trupă foarte mare. Cu Radiohead. Nu am nicio relație de comunicare cu trupa asta, cu toate că-mi dau seama că este ceva foarte bun, dar nu rimează cu ceva.

De gustibus și de încercat.

E bine să mergi pe recomandările celor care se lovesc zi de zi cu asta.

Altfel nu ai cum să dai de nume.

Mă gândesc la cei care ascultă Guerrilla sau cei care mai intră și citesc pe blog – nu sunt mulți care au tangență cu muzica și atunci cu cât le oferi mai mult, oamenii încearcă și văd dacă păstrează ceva. Și cu cât păstrează mai mult, cu atât vor veni după tine.