Quid Pro Quo. Status Quo

Recunosc cu mâna pe inimă: am pornit spre concert puţin reticentă. Urmărisem câteva înregistrări live, însă, fiind vorba despre o trupă destul de puţin mediatizată în România după anii 2000 şi care avea în spate un trecut glorios datând din '70-'80, aveam ceva emoţii privind atmosfera şi, de ce să nu fiu sinceră, potenţa muzicală.
Am ajuns odată cu ultimul gong. VH2, în deschidere. O atitudine rock însoţită de un instrumental bunicel (la o adică, Vladimir Pocorschi promite), însă cumva nenaturală. Versurile în limba română, de cele mai multe ori, sunt ca nuca-n perete. Trecem peste cele 30 de minute şi, la ora 21:00, Status Quo urcă pe scenă.
O desfăşurare impresionantă de Marshall-uri, patru chitare, clape şi tobe. Cei cinci membrii ai grupului par în formă. Primele acorduri ridică de pe scaune şase tineri de vreo 15 ani. Lor le-au urmat alţii. Tineri care ştiau versuri pe de rost. Tineri care au dat tonul şi celor mai în vârstă. După aproape o oră de concert, cei aproximativ 2.000 de oameni din Sala Palatului fredonau şi dansau fără semne de oprire. Aproape fără pauză a curs şi setlistul trupei. Am ascultat toate hiturile, dar şi piese de pe cel mai nou album, lansat în 2011, Quid Pro Quo (Asta pentru Aia, o traducere mot a mot). Vocile s-au uzat în timp, însă profesionalismul a avut un cuvânt greu.
Solouri de chitară, joc de scenă, prezenţă şi umor englezesc, eleganţă/stil, aceşti dandies de 60+ au arătat ce însemnă forţă şi "antrenament". O altă caracteristică ar putea fi şi manierismul, însă energia pe care au insuflat-o şi pe care au primit-o a făcut din live-ul Status Quo un show.