Picnic la iarbă verde și concerte la Summer Well

Concertele au avut loc în Buftea, domeniul Știrbey, un loc frumos amenajat și bine organizat, astfel încât marea mulțime de oameni să fie satisfăcută de condiții. Plasat în pădure, în adevăratul sens al cuvântului, nu suferi de căldură, iar soarele nu pătrunde aproape deloc. Nici la concert, dar nici în tot „campusul”, care îți oferă mâncare diversificată, băuturi, jocuri, standuri cu haine, CD-uri sau alte „jucării”. Este o adevărat oază de răcoare și umbră, după un drum aglomerat și dogoritor.

În locul unde s-au desfășurat concertele au stat înșirate foarte multe pături pe care spectatorii se odihneau în pauzele dintre concerte sau chiar savurau de jos muzica.

În prima zi, deși Bastille era capul de afiș, John Newman a fost cel care a încântat publicul, făcându-l să danseze, să de dezmorțească și să cânte minute întregi versurile pieselor pop-rock foarte ritmate. Refrenul „I need to know now / Can you love me again?” se auzea fredonat de toți cei prezenți și repetat de nenumărate ori. John a cucerit publicul prin carisma, vocea, mișcările de dans și pasiunea pe care le-a pus în spectacolul oferit.

Cei de la Bastille au fost mai rezervați, spre deosebire de englezul Newman. „Prea cuminți”, cum spunea cineva din public. Deși piesele au fost destul de atractive, s-a simțit lipsa comunicării cu spectatorii. Așa că multă lume deja pleca pe la jumătatea setlistului, ca să prindă un loc în autobuzele ce veneau gloată ca să îi ducă înapoi în București.

Ziua a doua parcă a fost trasă la indigo. Miles Kane a ațâțat spiritele înainte de ultimele și cele mai așteptate două trupe. La The National a fost intens. Nici nu era nevoie să știi piesele ca să te simți bine. Membrii grupului au emanat o stare de bine, de fericire generală, lumea zâmbea și se mișca în ritmul pieselor. Solistul s-a plimbat mult timp cu microfonul printre spectatori, iar oamenii s-au lăsat cuceriți de tot ceea ce se întâmpla pe scenă și în public. The National a acaparat toată atenția, de la începutul reprezentației până la final. Atmosfera creată de aceștia a fost magică.

Placebo, în schimb, a fost sub așteptări. Cu un Brian Molko apatic și puțin cam superficial, celebra trupă nu a reușit sau nici nu a încercat să găsească o cale de a ajunge la public, de a-i atinge, cum s-a întâmplat la The National. Abia la bis parcă s-a simțit un zvâc, o renaștere, dar a durat doar trei piese. Mai bine mai târziu decât niciodată.

Per total, experiența a fost frumoasă. S-a simțit totul ca fiind o excursie, cu suișuri și coborâșuri, dar care a meritat trăită. 

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
•