OST Fest. Decibelus disputandum

OST Fest, prima ediţie de câmpie, s-a desfăşurat timp de trei zile, 15-17 iunie, la Romexpo.

Is this Bulgaria or Romania?

Un soare (şi el) dus la extrem făcea ca pielea din care fuseseră confecţionate corsetele, pantalonii sau şepcile să înceapă a se topi.

La o simplă privire aruncată peste terase, casele pentru jetoane, standurile de bere şi mici şi, într-un final, spaţiul din faţa scenei nu aveai nicio şansă să uiţi la ce tip de eveniment te afli. Back in black şi cât mai multe metale.

Am ajuns la Romexpo, după un ocol inutil (dictat de către oamenii de la pază), la 16.00 şi ceva fix. Am ales un loc la limita Gazon-Golden care avea să devină curând umbros şi am aşteptat.

Primii pe lista mea, Exodus. S-a făcut pogo timid în Fire Circle, iar dinspre scenă porneau  energii bune, contrar versurilor... „Am ajuns să ne cerem scuze când facem pogo. Asta nu mai e treabă”, se aude din spate. Exodus s-a încheiat într-o învălmăşeală de sunete, fără a putea distinge chitările, iar tobele se auzeau limpede în cele câteva secunde de început de piesă. Şi a urmat asemenea.

Over Kill ar fost cel mai bun recital al serii, dar a fost programat nefericit şi a avut mari probleme de sonorizare. În plin soare şi, culmea, înaintea norvegienilor Dimmu Borgir, prestaţia americanilor nu a lăsat de dorit (poate ceva bisuri). Speed, groove, thrash, dar şi ceva Irish punk, Bobby „Blitz” Elsworth a arătat că se poate şi cu soarele sus pe cer.

Ca să mai ivioreze audienţa – tot mai numeroasă – o formulă a fost aceea de a „da” în vecinii de peste Dunăre. „Is this Bulgaria or Romania?”, întrebare la care toţi românii au reacţionat. A se nota că o bună parte din public era formată din bulgari, veniţi foarte probabil să-şi vadă preferaţii Manowar, cap de afiş în ziua a doua. După nici jumătate de oră de cântat, trigger-ul de pe tobe pică şi, ce să vezi, secunde bune ne-a încântat urechile un bum-bum scăpat de sub control. Păcat, ne-am zis, şi am trecut mai departe. Recitalul Over Kill a durat parcă prea puţin, mai ales că a fost urmat de o oră semnată Dimmu Borgir. Costumaţi şi pictaţi, instrumental vorbind, norvegienii s-au prezentat foarte bine, însă, în continuare, stilul adoptat este – după părerea mea – mult depăşit, rămas undeva în anii 80, când poate reuşea să bage în sperieţi câţiva adolescenţi.

Într-un final, ceea ce se dorea a fi cireaşa de pe tort – Mötley Crüe. După o întârziere de câteva minute bune, Tommy Lee şi compania au performat aproape o oră şi jumătate: nu au lipsit Smokin in the boy's room şi nici Same Ol' Situation, fetele responsabile cu dansul, şi nici solo-ul de tobe – un fel de moment de acrobaţie, ca să nu spun circ. Spectaculos, de altfel, dar care a fost cam lung pentru gustul meu. Deja, de la minutul doi, nimeni nu era foarte interesat. Tommy a luat şi un fan din primele rânduri să-i ţină companie, asta după ce a ţinut să ne mulţumească în limba franceză. Că tot plecau de aici spre Paris.

Nessun Dorma

Aria interpretată de Eric Adams în apropierea miezului nopţii n-a lăsat pe nimeni indiferent. Vocea „tenorică” a formaţiei americane a ţinut un show de aproape două ore. Piese vechi, dar şi de pe cel mai recent album – lansat chiar la Bucureşti – Lords Of Metal. O pauză de 5 minute, pentru că merităm un Manowar sută la sută, şi nu unul de 95 de procente, o altă chitară cadou pentru un fan norocos şi un discurs nou-nouţ în limba română.

Înainte de toate astea, Europe. Suedezii, după ce au mai trecut prin Braşov, Sibiu, Târgu Mureş şi un vanghelion în Bucureşti, parcă prin 2006, au ajuns acum şi pe scenă de festival. Joey Tempest, cândva rujat şi coafat, visul multor domnişoare, acum cam trecut, dar energic, cu un bun joc de scenă, se afla undeva la limita hard-rock spre heavy metal, deşi, în afară de tremolourile sale, reorchestrarea hiturilor le-a făcut să pară chiar puţin mai învechite.

Şi a început Final Countdown!

Rock&roll!

Ultima zi de festival se anunţa a fi şi cea mai tare. Şi aşa a şi fost.

La 20 de metri, W.A.S.P. Ne-am amuzat pe seama lor. Gecile de piele au zburat după prima piesă, iar la a treia, chitariştii mai aveau doar pantalonii pe ei...

Revenind, prestaţia lor a fost bună. Pentru aniversarea a 30 de ani, un show scurt, dar cuprinzător, cu hituri şi piese noi, cu un vocal Blackie Lawless (şi chitarist/cândva basist al trupei americane) destul de bine conservat.

Pentru Megadeth, am hotărât că o schimbare de peisaj ar prinde bine. Greşit. L-am văzut pe Mustaine de la 5 metri, însă n-am înţeles nimic. Ştiam că abia deschide gura, să zicem că n-ar fi fost neapărat o problemă, însă acum nu reuşeam să facem distincţia între chitară şi bas... Negativul era bunicel şi era bine, pentru ăştia din Fire Circle, dacă-l păstrau pentru tot concertul. Mai în spate, se spune, s-a auzit mai bine. Nu a fost cea mai bună formă a lui Mustaine, şi nici inginerii de sunet n-au vrut (pentru a doua oară la Bucureşti) să-l ajute. Deloc. Cu echipamentul (şi atât, din câte am înţeles) oferit de Paradigma, nu se face primăvară. E ca şi cum dacă aş deţine un Fender Stratocaster asta m-ar face Clapton sau Hendrix...

Adăugând şi momentul în care chitara lui Mustaine a fost impracticabilă şi a necesitat înlocuire, versurile curgând cam fără formă, concertul Megadeth a fost o experienţă. Făcând referire şi la public. La concerte de genul ăsta, am evitat să caut loc în primele rânduri. Aici era totul aerisit şi lumea aştepta cuminte continuarea.

Motörhead a fost încununarea festivalului. Ritm, prezenţă, prestanţă şi sonorizare. De departe, toboşarul Mikkey Dee a dat clasă şi, cum în 2009 am ratat concertul de la B'Estfest, acum nu-mi rămâne decât să revină...

We are  Motörhead and we play rock&roll! Pe bune.

Galerie foto:

• 
• 
•