Mircea Florian sau neînchipuitele feţe ale muzicii

„Experimentez ceva cu totul şi cu totul rar: lucrul cu studenţii. Treaba asta poate fi clasificată printre muncile experimentale”, iar în ochi i se citește satisfacția. Profesorul Florian se ocupă de câteva discipline, la UNATC. „Pe unele le-am inventat, pentru România. Altele sunt mai vechi. În orice caz, lucrez cu o mulţime de oameni tineri, o mare parte a lor din lumea artistică”.
La Universitate ține cursuri la programul de master Light and Sound Design, unde, cum spune, încearcă să formeze oameni din zona tehnică care vor fi pregătiţi să lucreze cu cei din zona artistică. Predă şi la Universitatea Naţională de Artă, de patru ani, primul curs din istoria ţării de Artă Cinetică. „E un domeniu extrem de rar, în plus, în vremurile astea, când nu atât arta cinetică ci arta robotică şi-a luat un avânt puternic să nu poţi oferi studenţilor o astfel de disciplină nu e în regulă”. La Conservatorul Naţional de Muzică „Ciprian Porumbescu”, ţine cursul Muzica de Teatru şi de Film şi Muzica pentru audio-video, pentru că şi aici există o lipsă. În afară de asta, lucrează şi cu Universitatea Politehnică, unde, pentru studenţii de la Automatică, există un curs de Multimedia şi Arta spectacolului, o interfaţă între două lumi. Pe lista școlilor stă și School of Audio Engineering (SAE), cu un curs de Electronic Music Production şi face parte şi din board-ul primei şcoli post-liceale pentru specialiştii care vor lucra în domeniul artei teatrale şi cinematografice, cei care vor fi sunetiştii şi luminiştii, fotografii, care vor lucra în diverse instituţii de spectacole.
„În acelaşi timp, continui să produc propria „marfă”, care s-a asezat destul de mult, fără să vreau, pe jgeabul experimentului”. Expoziții care presupun „ destul de multă tehnologie, mult sunet, pentru că am considerat toate lucrările mele ca pe nişte conglomerate. Nu mă simt bine doar cu o felie subţire. Cred că trăim un moment în care, cu ochiul liber şi urechile destupate, ne dăm seama cât de amestecate sunt artele. N-am de ce să mă feresc de asta. Fac ce fac de mult... De când cuvântul multimedia nici nu exista. Făceam chestia asta avant la lettre, făceam că aşa îmi venea să fac”.

Iar asta se datorează educației primite în familie și studiilor. „Am studiat instrumente muzicale de mic, compoziţia, am pictat, m-am ocupat şi de vizual. Bunicul meu a fost unul dintre cei care mi-a deschis ochii către lumea formidabilă a aparatelor care nu sunt doar utile, ci şi foarte frumoase. El construia tot felul de lucruri. La un moment dat se chinuia să construiască, ştiind că nu va reuşi, mi-a şi spus-o, un perpetuum mobile. Şi chestia asta m-a marcat pe vecie”. Un alt elemen care l-a influențat pe tânărul Mircea Florian a fost circul. „Un copil care trăia foarte aproape de o piaţetă unde poposeau circurile, în Satu Mare, unde am copilărit, cu greu se putea sustrage imperativelor multimediale ale circului. Acolo am văzut prima dată un joc de ape sincronizat cu muzică. Un lucru căruia astăzi i se spune multimedia fără nicio problemă. Între timp, mulţi artişti au luat aceste tehnologii, le stăpânesc, şi pot să adauge, la un alt nivel, înţeles şi să dea consistenţă unui astfel de spectacol, format din componente aparent disociate”.

Sunetul. Un experiment continuu

„Orice încercare de a ieşi din ramele cotidianului aşezat deja e un pas către experiment. Nu cred că există un artist care să nu experimenteze, pentru că toţi încearcă să fie altfel. Aceasta este una dintre definiţiile personalităţii unui artist. Să încerce să se delimiteze şi nu poate decât făcând ceva special. Sigur, acest lucru vine din interior, e o chestie care izbucneşte. Alteori, e ceva forţat şi rezultatele nu sunt neapărat fericite. Nu înseamnă că experimentând dai întotdeauna de aur, poţi să dai, foarte adesea, cu capul de perete. Pur şi simplu”. Legat de compozițiile experimentale, Florian este de părere că acum ne aflăm într-un regres al muzicilor serioase experimentale. „Poate şi din cauza faptului că tehnologia oferă atât de multe posibilităţi, această muzică și, implicit, muzicienii, ce până acum vreo 20 şi ceva de ani urcau pe scene din întreaga lume nu-şi mai găsesc acum locul, decât foarte rar”. Asta se explică prin faptul că există tehnologii care permit experimente mult mai rapide. Computerele. „Sunt nişte universuri particulare care permit căutări muzicale. Deci, experiment muzical. Pe de altă parte, şi publicul e mai puţin interesat. Şi, în ultima vreme, şi din cauza abundenţei de muzici şi a nivelului mai scăzut de educaţie, nu mai are neapărat interes în astfel de lucruri”.

Multe trupe tinere își definesc stilul ca fiind experimental, însă majoritatea se înscriu valului momentului. „Unii dintre tinerii care ţin să se numească experimentali sunt buni, alţii foarte buni, iar cei mai mulţi dintre ei mai au multe de găsit. Asta e o situaţie care a existat mereu. Proporţia de acum e puţin îngrijorătoare. Din păcate, cele mai multe grupări se mulează valului şi dispar odată cu valul. Dar să faci ceva care să fie un alt val asta e o calitate grozavă. Ei bine, acesta nu se lasă încă văzut. În orice gen poţi face experimente, asociind în repertoriul pe care-l propui, anumiţi compozitori din trecutul muzicii şi să obţii un rezultat pe care să-l poţi numi cu adevărat un experiment. În rest, da, sunt destul de multe trupe – nu dintre cele comerciale – care fac anumite lucruri şi le numesc, uneori, într-un fel şi din neştiinţă. M-am lovit adeseori de oameni care vorbesc despre muzică electronică şi, sigur, îşi imaginează că acum s-a inventat. E aproape caraghios. Dar asta este. Nu au ştiinţă, de pildă, de Stockhausen sau de oameni care acum 50 de ani au folosit echipamente electronice pentru a produce muzică. Ei îşi imaginează că doar de când a devenit computerul mai abordabil există muzica electronică. Iar asta este o dovadă de lipsă de educaţie şi cultură. Fără educaţie e greu să-ţi găseşti chiar calea. Cunoaşterea îţi dă voie să intri pe un culoar şi să zici: aici n-a mai fost nimeni. E mai complicat cu asta. Nu vreau să se înţeleagă că ar trebui frânat procesul. Numai din căutări poate să iasă ceva bun. Chiar dacă nenumăraţi oameni se vor risipi, până la urmă o saă iasă o treabă faină. Cândva. Încercăm, greşim, tragem concluzii”.

Florian din Transilvania. Punct de plecare

„Eu am cântat de unul singur, însă, după o vreme, simţind nevoia să lărgesc paleta sonoră, mi-am luat fârtaţi. Şi, aşa, încet-încet, s-a construit un set de trupe cu nume foarte lungi. Era, la un moment dat, Ceata de dubaşi, ceteraşi, cobzari şi alţi meşteri… în fine, era foarte complicat. Nici nu mai ţin minte. Avea o geometrie extrem de variabilă. Eram pregătit pentru chestia asta cu un sunet mai amplu. Amplu, dar nu pompos. Cântam cu intrumente extrem de radicale, ştampile ale unor culturi. Cântam cu sitar, cu instrumente din Orientul apropiat, dar și de aici. Cântam cu cobza, iar intrumentul ăla era pe moarte. Treptat, pe la finele anilor 70, am simţit că ne-ar trebui o componentă electrică, cu care mă mai jucasem. Am ajuns la concluzia că ar trebui să încerc o formulă strict electrică. Am vorbit cu diverşi muzicieni şi am avut noroc să găsesc o formulă bună. Această trupă, Florian din Transilvania, ne-a adus satisfacţii, am început să umblăm prin ţară prin turnee mai electrice şi mai ritmice, şi formula a prins grozav. Da, este un punct de plecare pentru zona asta electro”. Iar formaţia încă există. Cu aceeaşi componenţă, minus un singur om care „nu mai e deloc printre noi: Valentin Andronescu, căruia i-am şi dedicat concertul de la Festivalul „Club A” de acum doi ani”. Concerte au mai avut și în 2012, iar planurile nu se rezumă doar la performance-uri. „Avem dificultăţi să producem Tainicul Vârtej, acel disc care există şi care a devenit un soi de obiect de cult. Pentru a-l putea asculta toată lumea ar trebui să existe o versiune pe CD. Ei bine, asta aş vrea mai întâi să fac înainte de a scoate noi producţii care aşteaptă. Cu casele de discuri nu e uşor, dar o să se întâmple”.

Între timp, Mircea Florian s-a implicat și în alte proiecte „curioase”, cum le numește. „Am cântat o bună perioadă cu Shukar Collective, până când proiectul s-a destrămat. Dar cu DJ Vasile lucrez în continuare, cu Dream Doctor şi Dan Handrabur şi mulţi alţii şi facem spectacole. E drept că nu le ţinem în mari spaţii, ci e o chestie de club. Muzicile pe care le fac sunt tot mai diverse. Culmea e că, pe zi ce trece, mai încerc câte-o chestie care se adaugă şi numărul şinelor pe care merg creşte. Chiar îmi place să spun că merg ameţit şi îmbătat, dacă nu chiar beat criţă, pe mai multe cărări”. A continuat și cu muzica de teatru. În toamnă, a prezentat în premieră o lucrare pentru spectacolul „Spre Damasc”, după piesa lui Strindberg, în regia Cătălinei Buzoianu, cu care a mai colaborat. „Sunt multe drumurile pe care merg în continuare. Şi nu văd de ce le-aş lăsa. Mi se pare că le-am explorat, le cam ştiu”. Pe de altă parte, există și Fundaţia Florian - o organizaţie non-profit prin care încearcă să facă nişte experimente socio-culturale. „Tocmai pregătesc un proiect care încearcă să salveze un alt instrument pe cale de dispariţie – tulnicul. Lucrez aici cu Uniunea Munţii Apuseni şi încercăm prin nişte workshopuri, prin retrezirea unei nevoi a localnicilor pentru propria muzică, să revitalizăm şi să salvăm acest intrument. Am făcut tot felul de acţiuni legate de muzică, de vizual”.

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
• 
•