[ X ]
Acest site foloseste cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor. Aflati mai multe...
abonare newsletter | caută:
Patricia Marinescu publicat la: 5/07/2012

Marcian Petrescu - desCântece de Blues

Marcian Petrescu - desCântece de Blues

Marcian Petrescu vorbeşte despre desCântece de Blues și colaborarea cu Charlie Musselwhite.

Ce ne poţi spune despre noul album, desCântece de Blues?

Am lucrat la el vreo şase luni, mai mult decât mă aşteptam. Am început în august 2011 şi l-am terminat prin februarie 2012, iar în martie a ieşit pe piaţă. De la început au existat câteva piese pe YouTube şi Myspace, totuşi, lumea este încă interesată să cumpere albumul în formă fizică, să zic aşa.

Casa de discuri cu care am lucrat şi pentru celelalte două discuri, Soft Records, a fost singura din România care a înţeles să lucreze după regulile adevăratei industrii muzicale. Mai exact, să suporte cheltuielile de producţie – înregistrare, mixaj, masterizare, undeva la 1.500 de euro. Este un album care sună bine, s-a lucrat foarte mult pe sistem analogic şi mai puţin digital. Este un album exclusiv în limba română, conţine cinci piese nou-nouţe şi alte cinci reorchestrări. Sunt diverse ca textură: blues clasic de Chicago, există şi piese cu influenţe funk, cu tentă blues-rock, dar şi latin.

 

Prezenţa lui Charlie Musselwhite, unul dintre cele mai importante nume ale bluesului,  este un mare atu al albumului, cum s-a concretizat colaborarea?

După Sugar Blue, cu care am cântat în trecut, acum, după ce am schimbat mai multe mailuri, Charlie a fost interesat să colaborăm. Când a vizitat România anul trecut, a mai rămas câteva zile după concert şi am petrecut un timp împreună. Mi-a spus că i-ar plăcea să revină, dar, poate, până atunci „înregistrăm ceva împreună”. Şi atunci i-am spus că am două piese pe care vreau să le pun pe un album nou, la care urmează să încep lucrul. Mi-a spus: când ai un schelet, trimite-mi-le, să văd despre ce e vorba. Iniţial, ideea era să vină să înregistreze în România, doar că, din cauza programului său încărcat, mi-a dat o adresă şi m-a pus în legătură cu inginerul său de sunet. Astea sunt miracolele internetului. Sunt singurul din România care a avut colaborări cu asemenea artişti internaţionali, iar pentru mine asta este o certificare a muncii mele. Nu trebuie să mergi în SUA, neapărat, ca să faci o treabă. Sigur, este foarte simplu să faci asta, într-adevăr, atâta timp cât ai un lucru esenţial: bani. Nu e atât de greu să ajungi la ei.

Lucrul a decurs simplu: după turneu şi nişte concerte cu Cyndi Lauper, care s-a apucat să cânte blues, mai nou, lansând un album, pe care este invitat şi Charlie, a ajuns în studioul din California şi a înregistrat mai multe variante pentru cele două piese: Zi de zi, cu prietenii cânt blues şi Dependent de poker. Toată treaba a durat, mi-a spus inginerul lui de sunet, vreo cinci ore. După care mi-a trimis şi mi-a spus să aleg ce mi se pare potrivit.

 

Care a fost echipa care a lucrat la album?

Pentru album au lucrat Cosmin Farcaş, cu orga Hammond, la baterie – Adi Tetrade, de la Jukebox, şi Constantin Bărbăşelu, pentru bas – Robert Ardeleanu şi Joo Sandor Sebestyen, şi Rareş Totu, chitaristul Trenul de Noapte, care şi-a asumat şi rolul de producător al albumului.

 

De ce desCântece?

E un titlu cu tâlc. Fiecare înţelege ce vrea. Sunt mai multe poveşti cu texte parodice, dar sunt şi  piese cu versuri ceva mai complicate.

Îl vom prezenta şi la Freedom Jazz Festival, de la Vama Veche, după care mergem la Peninsula, în august. La final de iunie, l-am promovat şi în deschiderea concertelor Sugar Blue, de la Bucureşti.

 

Care este, în opinia proprie, condiția bluesului în România?

Noi nu avem o industrie muzicală. Avem o chestie tipic românească. Este o însăilare care nu are nicio legătură cu adevărata industrie. Din păcate, pentru blues nu prea e loc. Este un gen care nu e difuzat nici la radiouri, acolo au loc doar hituri disco și rock. Sunt anumite insule izolate de normalitate, în general vorbim despre festivalurile organizate de filiale ale unor trusturi internaționale și unde, într-adevăr, se aplică regula vrei să-l vezi pe cutare, plătești bilet. Din păcate, politica asta nu se prea aplică la artiștii români. Publicul e obișnuit ca trupele românești să îi cânte gratis, iar ăsta e un lucru foarte rău. Bine, suntem de 22 de ani în sistemul ăsta, mai avem de învățat. S-a dovedit, totuși, că e rentabil să aduci nume în România. Unii au venit cam târziu, dar tot e bine. E păcat însă că mari nume au tot fost pe lângă noi și nu au ajuns aici.

Oamenii trebuie să învețe să prețuiască, să facă diferența de valori. Cumperi un CD sau bei cinci beri? Un disc îl ai ani de zile, îl tot asculți și descoperi mereu lucruri, pe când o bere o bei și, dacă sunt mai multe, poate te și îmbeți. Oricum, albumul nostru trebuie promovat, și asta o să facem în continuare, să găsim cât mai multe portițe.