Leacuri pentru melomani

Este mereu tentant să faci topuri după un Festival Enescu şi să vezi care au fost cele mai reuşite concerte, apoi dezamăgirile şi, în fine, concertele la care te aşteptai să fie aşa şi aşa şi care au confirmat.

Excelentă ideea organizatorilor de a înfiinţa secţiunea World Music, unde au fost anunţaţi, printre alţii, legendara Chava Alberstein, Yasmin Levy (cred că este şi primul concert de muzică ladino la Bucureşti), Dhafer Youssef şi celebrul interpret la sarod, Amjad Ali Khan. Din seria evenimentelor, aş menţiona îndeosebi concertul susţinut de Giuliano Carmignola şi de Venice Baroque Orchestra.

Un arcuş perfect în fiecare moment, o dicţie, o precizie nemaiauzită, puritate a sunetului şi a cântului, o virtuozitate fără cusur, un legato coborât dintr-un vis, inspirat, bogat în culori şi timbre, care ştie să creeze poezia părţilor lente. Apoi concertele lui Daniel Barenboim (mai ales Bruckner şi, una dintre marile surprize ale festivalului, Simfonia Dante a lui Liszt), Valery Gergiev (care a dirijat, foarte personal şi cu un dram de nebunie, Tablourile lui Mussorgsky orchestrate de Ravel), Alan Curtis, Horia Andreescu (excelent în Mahler), Isabelle Faust, Murray Perahia (frumos), Zubin Mehta (un dirijor aproape fetiş pentru români).

Toată lumea ştie că Sala Palatului are o acustică aiuritoare, dar, la ediţia de faţă, „Palat Sala” a reuşit să se întreacă pe sine, iar penibilul a fost amplificat şi de păcănelile şi pocnetele de la sistemul de sonorizare. Pentru privilegiaţii care au stat sus de tot, deci în locurile cele mai ieftine, s-a produs o minune: boxele, aflate la vreo 6 metri deasupra, transmiteau exact ce se cânta pe scena.

Bref, totul a fost „la dublu”. Publicul? Mai civilizat la Ateneu (cu puţine telefoane mobile), dar pândind maniacal să strige „bravo!” (cu accentul pe ultima silabă, pronunţată şi foarte scurt, ca să surprindă entuziasmul – de prost gust – maxim). În plus, cine nu ştie că publicul de la noi aplaudă furtunos la absolut orice?