Jazz la puterea a doua - Chick Corea şi Gary Burton

Pianistul Chick Corea şi vibrafonistul Gary Burton au avut, totuşi, vreme să vorbească despre muzică, despre culisele Grammy, despre albume cincinale.
 

Chick Corea 

Ce reprezintă albumul Hot House pentru Chick Corea?

Este cel mai nou produs al nostru. Cântăm împreună de 40 de ani şi am făcut o mulţime de albume. De regulă, este vorba despre compoziţiile mele, dar, de data asta, am decis să facem un album cu piese pe care le iubim, cu care am crescut,într-o abordare proprie, şi aşa s-a născut proiectul.

Dintre colaborările cu Gary Burton, care a fost mai dificil de realizat?

Nu ştiu dacă dificil este cuvântul. Nu le văd aşa. Fiecare album a fost făcut cu un efort special. Recent, am înregistrat The New Crystal Silence, cu Sydney Symphony Orchestra, iar asta a necesitat un foarte mare efort, dar a fost un proiect bun.

Credeţi că jazzul ar trebui explicat celor mai puţin iniţiaţi?

Nu. În niciun caz. În plus, nu poţi face asta. Nu poţi explica muzica, în general, nu doar jazzul, muzica trebuie simţită şi experimentată.

Vechi şi nou, aceste două cuvinte pot fi aplicate jazzului?

Nu mă gândesc la muzică din perspectiva vechi şi nou. Pentru că de fiecare dată când cântăm este nou. Chiar dacă este vorba despre Mozart, e nou. Pentru că o facem acum. Întotdeauna este „acum”.

Se poate improviza la nesfârşit?

Da, cred că cineva poate face orice la nesfârşit, dacă îşi doreşte cu adevărat.

Ce a însemnat pentru Chick Corea primul Grammy care i-a fost acordat?

Nu-mi mai amintesc. (râde)

A devenit un obicei primirea unui astfel de premiu?

Sunt membru al Academiei şi cei de acolo încearcă să popularizeze muzica bună, iar noi votăm unii pentru ceilalţi. E un fel de joc. E plăcut să te întâlneşti cu toţi muzicienii importanţi. Văd muzicieni din alte sfere decât cele din care vin eu şi îmi place partea asta.

Cum s-a schimbat publicul de-a lungul deceniilor? Influenţează muzica sau muzica l-a influenţat?

Muzica este pentru public. Întotdeauna a fost. Vremurile s-au schimbat, publicul s-a schimbat, cultura se schimbă, dar spiritul muzicii este ceea ce place oamenilor, procesul de creaţie. Muzicienii şi publicul trebuie să meargă împreună.

Dacă nu ar fi fost muzica, ce altceva aţi fi făcut?

O, aş face doar muzică, doar muzică... Poate mi-ar fi plăcut să fiu pescar, nu ştiu.

Care a fost momentul decisiv al vieţii lui Chick Corea?

Fac muzică de foarte mult timp, nu există un singur moment. Este ca respiraţia, iubesc să fac muzică. Fac asta de când eram copil. Tatăl meu era muzician şi, împreună cu mama, mi-a dat multă libertate să fac muzică şi alte lucruri care mi-au plăcut. Aşadar, viaţa mea înseamnă foarte multe momente frumoase.

Gary Burton  

Ce reprezintă albumul Hot House pentru Gary Burton?

Toate albumele pe care le-am făcut până acum conţineau piese originale, compuse de Chick, însă ne-a venit ideea să cântăm, să înregistrăm muzica altora. Am ales mai mulţi dintre compozitorii noştri preferaţi: Antonio Carlos Jobim, Bill Evans, Dave Brubeck, Paul McCartney. Am ales piese care sunt uşor de recunoscut, ca Eleanor Rigby, dar şi unele mai dificile, însă publicul, cu siguranţă, cunoaşte compozitorii. Este, în cea mai mare parte, vorba despre muzica anilor ’50-’60. Hot House, piesa care dă şi numele albumului, a fost făcută cunoscută de Dizzy Gillespie în anii ’50 şi este una dintre primele cu care am început proiectul. Ne-am distrat cu piesele astea şi am decis să facem un album întreg.

Cum vă simţiţi în turneu?

Să merg în turneu cu Chick e uşor, pentru că suntem doar noi doi, aşa că nu avem multe pe cap şi suntem şi obişnuiţi să facem asta împreună. Este foarte confortabil. Avem trei sau patru concerte la rând, apoi două zile de pauză. Nu e rău deloc. Ultima dată când v-am vizitat oraşul a fost acum aproape 45 de ani. Am fost aici în 1968, ceea ce înseamnă acum multă vreme. A fost singura dată, până acum, când am ajuns la Bucureşti. Când am ieşit ieri în oraş, mi-a părut unul cu totul altfel. Totul este diferit. Îl percep ca şi cum aş fi aici pentru prima dată. Atunci am venit la Bucureşti cu un fel de all-star group de muzicieni americani, într-un turneu prin ţările est-europene. Ţin minte că am cunoscut câţiva muzicieni locali, îmi amintesc de un tip care era principalul interpret de jazz de aici, Johnny nu mai ştiu cum...

... Răducanu.

Da, aşa. Am înţeles că ne-a părăsit de curând. Nu-mi mai amintesc multe de atunci, a trecut multă vreme, aveam vreo 25 de ani...

Este greu să faci un public neexperimentat să se apropie de jazz?

Asta este provocarea. Să aducem publicul faţă-n faţă cu ceea ce facem şi să ne urmărească muzica. Dacă nu reuşim asta, înseamnă că nu a fost o seară prea bună pentru noi. Dacă cei mai mulţi dintre spectatori pleacă în timpul concertului, e clar că nu e o reuşită. Am avut destul de mare succes cu duetul nostru. La început, ne-am gândit că e puţin neconvenţional. Cei mai mulţi interpreţi de jazz au un baterist, o trupă completă, iar când am început să cântăm împreună ne-am gândit că este ceva ce vom face ocazional. De cum am lansat primul nostru album, ca duet, în 1972, am primit tot mai multe cereri de a concerta, iar în câţiva ani asta a devenit o obişnuinţă. Acum, în fiecare an, păstrăm o perioadă în care duetul să poată concerta.La fiecare cinci, şapte ani, am lansat câte un album. Încă nu avem planuri pentru următorul, aşteptăm să vedem ce idee ne mai vine, iar în următorii cinci ani, vom reveni.

Galerie foto:

• 
•