Interviu. Răzvan Rădulescu aka Hefe

Cum ai început să Bring The Noise?

Mi s-a întâmplat exact cum mergeam în cluburi la sfârșitul anilor ‘90, când trebuia să stau până la 6 dimineața să-mi pună ăia piesa pe care o vroiam. DJ-ul îmi spunea: da, da, dar pleacă ăștia dacă ascultăm melodiile tale, și-i răspundeam: dar să știi că mai sunt prieteni de-ai mei care ascultă asta și dacă pui acum o piesă, mai pui și mâine, se întâmplă ceva. Până la urmă, trebuie să pornească de undeva. Dar, de obicei, oamenii care puneau muzică erau disperați după bani, se gândeau să nu strice figura, să nu supere pe nimeni. Și așa am început și să pun muzică în Fire. Eram foarte bun prieten cu baieții care aveau clubul. Am făcut asta vreo opt ani de zile, am făcut prima seară de ska-punk din România. La început, lumea era reticentă. Dar, la un moment dat, veneau câteva sute de oameni, care plăteau și bilet, și mi-am dat seama că nu sunt singurul care ascultă genul ăsta. În alte țări, muzica asta e foarte normală, nu-i nimic ieșit din comun.

Da, la noi se merge mult pe ce se aude la radio, ce e la modă...

Da, dacă-i dai omului același lucru... ce-i drept, cluburile nu-s făcute pentru cunoscători. Sunt pentru oameni care vin să se distreze. Asta e treaba lor. Dar, până la urmă, e ca și la filme. Dacă vezi două sute de filme porno, la un moment dat, parcă vrei să urmărești și unul de acțiune. Și așa am început cu Bring The Noise. Am început să facem concerte cu trupe hardcore, ska, punk, metal. În principal. Și nu e o nebunie de-a mea că-s bune. Am vrut să fac mai mult decât să fiu fan. Vreau să văd la Bucureşti trupele care îmi plac mie. Cui nu ştie despre ce formații vorbesc nu-i pot spune cât de mari sunt numele pe care le-am adus. Cu mulţi oameni din afară sunt pe aceeaşi lungime de undă. Aici trebuie să le faci o poveste mondenă legată de respectivii, de genul basistul de la ăştia e prieten cu vecinul lui Jackson. Şi atunci vezi cum li se luminează faţa.

Ce nume a adus Bring The Noise?

De la NOFX, o trupă care-mi place mie foarte mult, din California, la Sick Of It All, Karma To Burn, ei cred că au fost concertul cu numărul 100, în ceea ce privește trupele străine. Deftones, trupa mea preferată, au spus, la final: noi n-am făcut concertul cu un promoter, l-am făcut cu un fan. Oamenii erau foarte încântați. Am rămas prieteni, iar pe penultimul lor album, m-au trecut printre alții la mulțumiri. Ce vrei mai mult de atât? Să scrie formația ta preferată despre tine... când vine vorba de un concert, nu calculez cu foaia şi pixul. Dacă am ascultat trupa, mai întâi sun şi stabilesc, apoi văd ce şi cum. Dacă n-aş face-o cu suflet, aş înnebuni. Vin trupe de la noi care vor să cânte și le spun: desigur, pe gratis, în deschidere. În afară, există cazuri în care trupa locală plătește să cânte în deschidere. La noi au pretenții. Lumea trebuie să înțeleagă că trebuie să existe și pasiune pentru ceea ce faci.

Publicul cum se prezintă?

Suntem puțini care ascultăm genul ăsta de muzică. Am început să-i ştiu pe toţi care vin la concerte, iar fără un sprijin puternic, rămânem tot ăia care caută să asculte altceva. În afară, un concert de genul ăsta este asociat unei culturi. De exemplu, punkul este asociat cu sporturile extreme. Sunt foarte multe firme care fac haine și accesorii și ele susțin evenimente de gen. În România, nu cred că e nicio mentalitate de genul ăsta. Sponsorii nu sunt interesați. Aici poți să realizezi chestii dacă cunoști oameni. Uite, acum câteva săptămâni l-am adus pe Rob Swift. A colaborat cu super-nume, e unul dintre cei mai tari din lume și nu l-a băgat nimeni în seamă.

Piața nu este încă deschisă... la minte, în plus, cultura grunge sau punk lipsește în România.

E ciudat, pentru că în anii ‘90, când nu exista internetul la noi, făceam tot ce puteam să găsim muzică.

Eram dispuși să aflăm.

Eu am fost un mega fan grunge: Alice in Chains, Pearl Jam, Soundgarden, eram fascinat. Și am crescut cu ei. În fiecare an apărea câte un album – ba Pearl Jam, ba Alice in Chains, Stone Temple Pilots, și o chestie foarte tare a fost când un tip a venit la mine și mi-a dat un DVD. Îl întreb: ce-i aici? Toată muzica grunge care există. Du-te, frate, să asculți tu așa! Cumpără CD-ul, uită-te la versuri... Mă rog, fiecare cu metoda lui. La mine e și exgerat, recunosc, dar până la urmă cu asta mă ocup. Dacă eram vânător și-n timpul liber eram Bring The Noise, era altceva...  Și e normal să nu fie cultura asta la noi. Nici peste 50 de ani n-o s-o avem. Ăia din California sunt în filmul lor. Eu am încercat să fac asta, gândindu-mă cum gândesc ăia de acolo și trăind aici, în lumea mea. M-am întâlnit cu tot felul de oameni și am trăit experiențe foarte mișto. Cu unul dintre cei de la Napalm Death, avea piciorul rupt, am stat șase ore la Urgență, nu pricepea ce i se întâmplă. Am rămas cu Strike Anywhere, care veneau din turneu cu Green Day, blocat în Defileul Jiului. Ăia veniseră din turneu cu Green Day, îți dai seama? Și eram la Petroșani... Au fost multe chestii. Ăla de la Faith No More a stat trei zile la mine acasă.

Ești un privilegiat...

Nu asta, am făcut ce-mi place sau, cum spune Cheloo, mi-am urmat propriul vis tot mai convins. Și, oricum, dacă vin eu cu Faith No More de mână și zice unul: uite-l în spate pe Fuego, toată lumea se uită la Fuego. Nu dau doi bani pe ce crede lumea. Dacă aș sta să ascult, cred că aș lua-o razna. Nu mă interesează.

E bine să faci ce-ți place.

Da, să faci și bine ce-ti place. Că, la un moment dat, e posibil să nu-ti iasă. Ca să poţi face asta, trebuie să ai nişte cunoştinţe în spate, să-ţi placă foarte mult muzica şi… să-ţi placă foarte, foarte mult muzica. Nu-mi dă nimeni teme – de mâne să asculți 30 de albume de nu știu ce. Nu. Mi-am făcut singur ce am făcut: emisiunile la tv, la radio. Am înțeles că muzica nu-i populară, dar o emisiune de o oră, o dată pe săptămână, la un radio, cred că merită.

Nu cred în ideea ”publicul cere”. Publicul consumă ce i se dă. Și, dacă i s-ar da ceva bun, s-ar educa într-un fel.

Da. Cum este și cum emisiunile de la televizor. Nu-i acuz pe ce-i care merg acolo și fac circ, dar nu știu cum de sunt ok cu ei înșiși cei care fac emisiunile alea. Am copii acasă și asta cere lumea. Cine ți-a zis ție că asta cere lumea? Ai încercat altceva? A, nu, nu putem să chemăm pe nimeni altcineva. Dar nu te-ai săturat?

Lumea face compromisuri...

Dar eu mă întreb: oamenii ăștia, dacă n-ar face compromisuri, ar ști ce să facă? Nu mai fă asta, fă o emisiune mișto. Cred că nu mai au niciun simț al rațiunii. Dacă ești îngropat la nesfârșit în rahat...

E o acoperire.

Eu înțeleg și motivele lor. Dar, decât să-i dea copilului meu de mâncare ăla care nu știu ce face, mai bine îi dă Sick Of It All. Lumea mă mai întreba de manele... nu mă interesează. Ăștia și-au găsit țara foarte bine, lumea ascultă în disperare. Eu am crezut că e glumă, dar chiar ascultă. Oamenilor cred că le e indiferent ce se aude în fundal. Ok, să fie asta, n-am nimic împotrivă, dar de ce să nu fie și altceva?

Uite că este.

Da, numai că este-le ăsta, fără nicio putere, nicio promovare din spate este lumea mea, în continuare, și a prietenilor mei și a cluburilor unde mergem. S-a dezvoltat o comunitate, suntem câteva sute, dar nu suntem cinci mii.  Așa cum este și la televiziuni. Am fost un an la Mtv, apoi am ajuns la Atomic, la UMusic, Music Channel, acum iar Mtv, cu Alternative Nation. Eu îmi făceam și fac toate materialele. Mă întrebau, la un moment dat, cine o sa fie reasearcher-ul. Re-ce? N-am nevoie. Îmi trebuie doar cameraman și atât.

Ce-o să vină anul ăsta? Ce-ai în plan?

Vara... Sunt multe, împreună cu Silver Church, Fabrica, Kulturhaus. O să vină trupe de prin Australia, Europa.

Cum procedezi în cazul unei trupe din Australia, spre exemplu?

Ca mine, mai sunt nişte băieţi în Serbia, Bulgaria, Macedonia, Grecia, Turcia. Am început să facem asta împreună, iar când unul vrea să aducă o formaţie, îi sună pe toţi, şi trebuie să facem concertul. Ne dăm formații de la unii la alții. Și, având în vedere că oferim mai multe date... Nu poți să plătești prețul pe care-l cer ei în Germania, de exemplu. Acolo e biletul 20 de euro, la noi, 5. Trebuie să le explici. Și dacă sunt în turneu, e ok. Suntem ca în filmele cu gangsteri. Primești un telefon: vezi că în martie faci cu ăia, pa! Și trebuie să-ți asumi. E ca o rețea. Așa s-au făcut concertele astea, din pasiunea multor oameni și cu ajutorul unor cluburi.

E foarte multă muzică de descoperit, ce e prost e că nu prea e dorința de a o face.

Da, așa e. În același timp, trupele pe care le-am adus sunt importante. Nu sunt formații mici. În afară, NOFX cântau în fața a mii de oameni.  Și când zic afară, ma refer la America, în primul rând, Germania, Franța, Spania, mai puțin, Anglia destul de mult. Lumea rezonează cu chestia asta. Ăștia de la NOFX, când au venit aici, aveau două concerte sold-out în Londra, liderul venise de la emisiunea lui David Letterman.

Eu dau la nesfârșit exemplul Simple Minds.

Sunt foarte ok.

Da, au venit la noi și au cântat în fața a, ce să zic, poate exagerez, două mii de oameni, după ce în urmă cu o săptămână, în Portugalia, s-au dus să-i vadă aproape 20.000.

Asta e situația. Totuși, Simple Minds e o muzică mult mai digerabilă, pe care o poți asculta la orice vârstă. Dar, dacă la Simple Minds se întâmplă așa, ce pretenții să ai la Karma To Burn? Dar e bine că și la ăștia mici se formează câte-o ”scenă”. Lucrurile încep să se miște. Nu sunt nici milionar excentric, nici nebun. Dar cum alţii îşi tunează maşinile, aşa mie îmi place muzica şi-mi place să fac concerte. Financiar vorbind, vreau să ies pe zero, pentru că am avut şi pierderi. Au fost seri în care am pierdut bani, doar pentru că am vrut eu să-i văd pe unii la Bucureşti. Îmi doresc ca publicul să înţeleagă şi să mai vină şi alţii să facă ce fac eu. 

Concerte viitoare: Lydia Lunch (23 februarie, Kulturhaus), Born From Pain (28 februarie, Fabrica), Diary of Dreams (29 februarie, Silver Church), Point Blank (2 martie, Fabrica), God is An Astronaut (12 martie, Silver Church), The Big 3 (15 martie, Silver Church).