hiromi, The trio project

Mi-ar plăcea ca degetele mele să atingă acum tastele precum cele ale pianistei japoneze. Mi-ar plăcea să pot spune atât de multe, însă undeva, cumva, încerc să rezist blocajului de limbaj. Cel al epitetelor "extraordinar, minunat, fabulos". Când vezi ceva atât de tânăr, cu atât de multă delicateţe, care transmite atâta pasiune şi energie, începi să realizezi că, într-adevăr, există lucruri (altfel de lucruri) înălţătoare, lucruri care trec spre fantezie.
Hiromi Uehara, cu simplitatea specifică Japoniei, cu frumuseţea de porţelan, m-a fascinat. La al doilea concert susţinut în România, a reuşit, însă o dată să fascineze întreaga sa audienţă. Şi a mai fost cineva care nu a scăpat-o din ochi întreg recitalul: toboşarul Simon Phillips. Comunicarea dintre cei doi, după numai doi ani de colaborare este una care se înscrie în modul superlativ. Cred că n-am observat asta nici la cea mai longevivă formaţie pe care am văzut-o pe scenă. Secţia ritmică a trio-ului a făcut ca sala să explodeze de câteva ori, iar pe mine parcă şi mai mândră de faptul că am reuşit, cu ajutorul organizatorilor, să-i iau un interviu înaintea concertului de la Bucureşti...
Proiectul Hiromi este "The" trio. Este cel mai frumos (da, cuvântul cel mai sincer şi, dacă vreţi, corect) moment muzical pe care l-am trăit anul acesta.
De la trei metri din spatele ei, îi urmăream mâinile care se mişcau frenetic pe claviatură şi picioarele fără stare. Mă surprindeam pierdută în mişcarea lor, reveneam la realitate, pentru a trece privirea mai departe, la Jackson. De această dată, basistul a fost parte perfect integrată a spectacolului, a trăirii interpretei japoneze. Cu acorduri ce completau perfect pianul, Jackson a demonstrat de ce se află pe scara celor mai importanţi muzicieni ai lumii. Phillips, cu al său set Tama de culoarea smaraldului, a oferit o lecţie de stil, de clasă.
A fost un recital complet, cu public cunoscător, "trăitor" şi entuziast. La cât mai multe!