Florian Pittiș

Dar pe el îl știam. Îi cunoșteam vocea din piesele de teatru radiofonic și de la Teleenciclopedia. Vedeam scris pe ecran Florian Pittiș și-mi păreau fabuloși cei doi T – o greșeală a funcționarului responsabil cu actul său de naștere –, iar timbrul vocal îl recunoșteam fără să stau pe gânduri.

În ‘93, am ținut în mâini primul meu vinil pe care Florian Pittiș cânta. Nu Trântiți Ușa! stătea scris cu alb pe fundalul gri, un amalgam din care se întrezărea și-un trup de femeie. Revoluționar pentru anii ăia și vârsta mea. Și l-am ascultat. De multe ori. Acum, când totuși „nimic nu este ca-n acea zi de mai”, regăsindu-l în teancul de discuri, îmi amintește mai multe decât de vremea când aveam 10 ani și începeam să descopăr lumea. Reascultându-l, constat de fiecare dată cu suprindere că senzația este aproape aceeași.

Îmi trezește aceeași bucurie, și pentru că versurile și muzica aduc cu ele seninul adolescenței. După ani buni, am ajuns să lucrez în presă și am avut ocazia să conversăm de câteva ori. Prima discuție telefonică a însemnat pentru mine mai mult decât orice examen sau interviu pe care-l dădusem vreodată. Cu siguranță, tremurul vocii mele se simțea până la celălalt capăt al firului, iar domnul Pittiș, foarte amabil, îmi răspundea cu răbdare la întrebări.

Întâlnirea față-n față a fost momentul pe care am să-l prețuiesc mereu. La finalul unui concert, am stat puțin de vorbă, a fost fermecător. Iar în ultima convorbire, Florian Pittiș îmi povestea cum avea să lucreze toată vara pentru proiectul său de suflet: Radio 3Net. Și vara nu s-a mai sfârșit... M-am simțit privilegiată să colaborez mai târziu cu ceea ce devenise Radio 3Net „Florian Pittiș” după plecarea mentorului său. Dar cât de mult mi-aș fi dorit să fi avut ocazia, să fi învățat chiar de la Moțu!? Nu uit că sfârșitul nu-i aici, iubesc în continuare blue jeans-ii, pe Bob Dylan, John Lennon și n-o să trântesc niciodată ușa.